(…) Compromisuri, până la limita la care nu suferi (…)

Bun găsit! Romantică, sensibilă, pasionată de citit, romanele de dragoste, au constituit punctul de plecare al imaginației dezvoltate în jurul tabloului relației de cuplu. Mii de scenarii, cu detalii până în cele mai mici amănunte, erau făcute în mintea mea, până la momentul adevărului. În cazul meu, nu a fost dragoste la prima vedere, ba chiar dimpotrivă, aș spune. Dar chimia dintre noi  (ah, chimia pe care am iubit-o și profesat-o!), mi-a adus dragostea adevărată. Povestea relației mele de cuplu, o aduc în atenția voastră deloc întâmplător. Am motive întemeiate: Cartea cadou a Sidoniei Dragușanu, Într-o gară mică, pe care tocmai am citit-o și, provocarea competiției SuperBlog. (…)Compromisuri, până la limita la care nu suferi(…)

(…)Compromisuri, până la limita la care nu suferi(…)

Cartea scrisă de Sidonia Drăgușanu face referire la prietenia frumoasă dintre două adolescente, care se rupe în momentul în care acestea descoperă că iubesc același bărbat. O prietenie frumoasă în perioada liceului am trăit și eu, indentificându-mă chiar cu personajul, Dudu. Regăsesc sentimentul de dăruire totală, învestirea încrederii în oameni, disponibilitatea. Diferența dintre prietenii, fiind doar iubirea pentru același bărbat. Dudu și Luiza puteau avea și alte nume, ale noastre, spre exemplu. Altfel spus, mitul literar poate fi regăsit în realitatea trăită sau, realitățile se regăsesc în scrierile literare.

Iubesc mai mult cu sufletul, nu mă exteriorizez iar cuvintele ”te iubesc” păreau că au o greutate și însemnătate atât de mare, încât nu se folosesc la fiecare rostire. În tinerețe, încăpea multă iubire în sufletul meu dar și foarte multă teamă de decepții și necunoscut. Primul semn de ”iubesc cu adevărat” și ”mi-am găsit jumătatea”, a fost când am putut răspunde fără temeri sau inhibiții, ”te iubesc”. Când ne sărutam pe stradă, la ”vedere”, fără să mă ascund/rușinez. Când nu-mi păsa de nimeni și nimic iar lumea însemnam doar noi doi. Eram îndrăgostită până peste cap, dar realismul punea la îndoială entuziasmul și deseori îmi dădea ghes întrebarea, ”dacă joacă teatru?” Până atunci, nu trăisem iubirea ci, doar o amăgire, ceva indescriptibil, joaca de-a îndrăgosteala.

Iubire ca în romane

Aud cheia învârtindu-se în yală, din doi pași ajung la ușă, îndepărtez lanțul, întâmpinându-mi soțul. Îl sărut, realizez că ascunde ceva, dar până să mă dumiresc, se strecoară pe lângă mine în dormitor, închizand ușa după el. Contrariată, mă îndrept către sufragerie.

-Iubito, poți veni puțin?

Aflată încă sub efectul îndoielilor, intru în dormitorul în care patul de mijloc părea imens, comparativ cu dimensiunile camerei. Soțul meu trage cu grijă cuvertura, descoperind un pat plin de garoafe roșii. Îmi venea să-mi frec ochii de teamă că visez. Neștiind cum să mă comport în fața unei asemenea imagini, m-am lăsat copleșită de emoțiile care au pornit lacrimile. De fericire, împlinire. Ei bine, asta semăna cu iubirea din romanele citite de mine, cu scenariile mele imaginare.

Erau primii ani ai relației de cuplu, era firesc să fie așa, doar toată lumea o spune: gesturile, comportamentul frumos, amoros, durează până se” învechește sita”. Iar bunica, femeie iubită, dar trecută prin anii războiului și multe alte greutăți, îmi spusese ”pentru bărbat, femeia contează doar de la jumătate în jos”! Hmmm, nu-mi plăcea nici măcar să mă gândesc la asta, totuși, dacă avea dreptate? Și anii au trecut! Au venit și peste noi greutăți și am întâlnit obstacole de tot felul cărora a trebuit să le facem față. Soarta relației noastre însă era doar în mâinile noastre, de noi depindea cum o gestionam.

Era 8 martie și, în biroul ”Serviciului Personal” mai rămăsese doar domnul Petrică, un domn aflat în pragul pensionării. Zecile de flori primite de colegele lui își etalau frumusețea din vazele de pe birouri. Fără să vreau, spun plină de entuziasm: ”cât de multeee… o… cât de frumoase sunt!” Domnul Petrică care-mi spunea ”copile”, întreabă: ”le vrei, copile?” și, probabil văzându-mă atât de extaziată, continuă: ”ia-le, sunt ale tale!”

(…)Compromisuri, până la limita la care nu suferi(…)

Fericită, cu brațul plin de flori, ajung acasă și mă ocup de aranjatul lor în vase. Dragostea și pasiunea mea pentru flori este enormă.  Iar asta o știa și soțul meu care tocmai intra pe ușă. Fericirea îmi juca în ochi, zâmbetul era cât toată fața când îi răspund plină de candoare de unde am florile. Cred că în miimi de secundă am văzut un chip împietrit pur și simplu la auzul ”domnul Petrică de la personal”. Mi-a înghețat sufletul și sângele în vene după care, flăcări îmi ardeau obrajii și lacrimile amare se scurgeau fără a le stinge.

De ce era atât de supărat? Îl știa pe domnul Petrică, ce îl deranjase atâta? Oare era gelozie? Toate întrebările din lume se învârteau în mintea mea în timp ce iau florile și fără explicații, cu inima frântă, le rup și le arunc în coș.

-Ești mulțumit? Este în regulă acum? și fără să-i aștept răspunsurile, intru în sufragerie.

-Să știi că am fost mâhnit pentru că nu am fost eu cel care ți-a produs fericirea! Când am aflat cât de mult iubești florile, mi-am promis că voi fi singurul care îți va face bucuria asta.

-Dar erau niște flori! Ce vină aveau că mi-au fost oferite de altcineva? Și oricum nu este același lucru.

-Știu, ai dreptate. Nu am putut disimula mâhnirea. Regret.

Acela a fost momentul în care am luat decizia ca toate florile primite să rămână la birou. Poate că era o gelozie mascată, dar de ce trebuia să suferim amândoi pentru asemenea gesturi? Am înțeles ce îl deranja și că poți face compromisuri, până la limita la care nu suferi.

Mai am și acum parte de gesturi frumoase! Flori proaspete însoțite de bilețele cu ”te iubesc”, diverse surprize. Îl iubesc și-l complimentez și acum în fiecare zi și, cred că trebuie să existe acea rezonanță în doi, să te simți bine tu cu el și invers.

Dacă vrei ceva, trebuie mai întâi să dai ceva. Cred în puterea reciprocității, a respectului, încrederii, înțelegerii și iubirii. Voi? 

UniquebyMM

Capitole reale din viață  pentru proba nr.10 Superblog 2019