Bun găsit, prieteni! Niciun virus şi nicio situaţie creată de apariţia acestuia, nu pot şterge memoria celor  întâmplate şi trăite pe viu. Chiar dacă, uneori ne-am dori să le putem şterge pe cele dureroase sau urâte, e greu, aproape spre imposibil de realizat. Cel mult, acestea pot fi uşor estompate cu ajutorul emoţiilor şi a valului de sentimente create de magia sărbătorilor, familiei şi oamenilor buni şi dragi.

O nouă filă de jurnal Decembrie ′89

Aruncând o privire în calendar, e lesne de înţeles, cel puţin pentru cei dintre noi născuţi “mai devreme”, la ce mă refer în introducere. Totuşi, pentru a fi înţeleasă de toţi cititorii, indiferent de vârstă, voi fi mai explicită.

details romanian flag hole symbol 260nw 1552797392 O nouă filă de jurnal Decembrie ′89

Decembrie ′89, va rămâne încă mult timp întipărită în memoria celor care au trăit evenimentele petrecute în acea imprevizibilă şi teribilă perioadă. De aceea, indiferent de actualitatea şi evenimentele prezentului, nu pot trece peste perioada care mi (ne)-a schimbat viaţa. Şi, în opinia mea, nici nu cred că este ceva condamnabil sau nefiresc să fie așa.

Mulţi ani nu am putut povesti despre ce trăisem, prin ce trecusem în zilele şi apoi săptămânile grele care au urmat. Era foarte dureros, răni adânci care se închid foarte greu sau niciodată.

Fila numărul 3

Acum, cu fiecare an care se aşterne peste acel îngrozitor decembrie, mi se întâmplă ceva foarte, cum să spun să fie cât mai potrivit? ciudat?!? Am să mă rezum la a spune că mă încearcă altfel de sentimente.

Mă încearcă păreri de rău, dezamăgire şi întrebări retorice care şi-au făcut loc tot mai mult în sufletul şi mintea mea. Şi nu din cauza pandemiei! Pare să se estompeze tot ce s-a petrecut atunci. Rămân nişte file într-o carte, tot mai îngălbenite de vreme, mai firave. Și, teamă îmi e că, tot mai greu de citit sau/și înțeles.

Dar… Mi-am luat inima în dinţi şi, cu lacrimile zdrobite între gene, ca nişte boabe de rouă pe care calcă picioruşele delicate ale păsărelelor, am început să scriu încă o filă în jurnalul de decembrie ′89. Deocamdată, doar aici şi doar o dată pe an, în această perioadă, scriu file în jurnalul personal despre ce am trăit  în acea perioadă. Cu menţiunea că, tot ce scriu, reprezintă doar experienţa personală. Fără a generaliza, a judeca, fără a exprima opinii politice sau de altă natură.

google.ro/search?q=foto+cu+revoluția+din+89&tbm=isch&source

Noaptea 22-23 decembrie

Noaptea de 22 spre 23 decembrie a fost cumplită şi a trecut extrem de greu. Trăiam din nou între impulsul de a pleca la Universitate sau la televiziune şi responsabilitatea de părinte. Adevărul era că, până una-alta, eu eram părintele care se afla lângă copil și care îl putea proteja. Mai mult de-atât, mai aveam o “responsabilitate”: trebuia să am grijă de Nina, ruda în apartamentul căreia ne aflam.

Doamne! Şi eram atât de tânără şi atât de încrezătoare! Aş zice chiar credulă dacă e să recunosc cât de tare am crezut în idealurile mele. Simțeam că inima îmi era spartă în mii de bucăţi pe care încercam să le ţin în aceeaşi “cămașă” pentru a nu se împrăștia.

Plângeam cu sufletul, în interior, cu lacrimi care dureau enorm. Dragul, iubitul meu micuţ dormea în mijlocul patului, poate chiar reuşea să viseze frumos şi îmi doream ca libertatea să nu fie doar un vis pentru el şi pentru toţi copiii ţării.

O nouă filă de jurnal Decembrie ′89

Alt gând se îndrepta către cei care luptau cu mâinile goale, cei care erau pe străzi, în punctele fierbinţi, la iubitul meu, la tata, la toţi cei pe care îi cunoşteam sau nu. Nu-i puteam ajuta cu nimic. Eram blocată într-un apartament dintr-un bloc din Bucureşti, la etajul nouă, luptându-mă cu mine însămi, să iau cea mai bună decizie.

Nici gândul (mai degrabă întrebarea), (da)că soarta aranjase lucrurile astfel încât să fiu nevoită să iau decizii atât de grele, de trei ori în  acelaşi apartament, nu-mi era străin. Şi toate astea, printre rafale de împuşcături care zguduiau geamurile apartamentului şi rachete luminoase sau ce-or fi fost, care brazdau cerul.

Decizia cea mai grea

Greu, este puţin spus pentru situaţia în care mă trezisem, de a lua cea mai bună decizie. Cel mai probabil aş fi ales varianta să plec la televiziune dacă Nina nu mi-ar fi spus clar că nu râmane cu micuţul.

Credeam că asta era cea mai bună alegere, dar imediat am realizat că nu puteam pune în pericol viața copilului. Mult mai important era să rămânem împreună, să-l apăr din toate puterile mele.

Spre ziuă, cred că se apropia ora şase, telefonul a sunat lung, de trei or. Mi s-a părut cel mai prietenos sunet de până atunci. Dacă aş putea, aş explica, dar nu pot spune ce anume m-a împins să răspund acelui apel telefonic. În afara faptului că legătura, chimia perfectă dintre noi doi funcționa perfect, nu am altă explicaţie.

google.ro/search?q=foto+cu+revoluția+din+89&tbm=isch&source=iu&ictx=1&fir

Alte încercări şi decizii

Vocea soţului meu de la celălalt capăt al firului mi s-a părut cea mai plăcută voce din lume. A fost scurt, dar suficient  de clar și mi-a făcut extraordinar de bine. Mi-a spus că ne iubeşte, să am grijă de viaţa micuţului nostru şi să plecăm cât mai repede posibil la părinții lui, în provincie.

De asemenea, ne-a sugerat o variantă cât de cât mai sigură de ieşire din Bucureşti, având în vedere unităţile militare, tancurile şi efectivele de militari care veneau spre capitală. Aflasem despre asta la ştiri, cât şi despre înfricoşătorul zvon că se ceruse ajutorul Rusiei.

Era mai mult decât suficient pentru a înţelege că lucrurile erau grave. Prin urmare, am transmis mesajul, crezând în maturitatea celor care aveau cu mult mai mulţi ani decât mine. Dar, după felul în care am ales formularea, se înțelege că lucrurile nu s-au întâmplat în acest sens.

O nouă filă de jurnal Decembrie ′89

Bineînţeles că nici varianta drumului sugerat, nu a fost aleasă, motiv pentru care am fost opriţi şi verificaţi din 5 în 5 metri. Cu greu am reuşit să ieşim din București. Ultimele imagini care mi-au rămas pe retină au fost câteva elicoptere aterizau pe câmpurile din apropierea oraşului. Habar nu am ce era cu ele, dar nici nu m-am mai gândit, deoarece am început să simt o oarecare linişte odată cu îndepărtarea de Bucureşti.

Salvarea copilului

Am lăsat copilul la bunicii care locuiau cel mai aproape de Bucureşti şi ne-am întors în aceeaşi seară. Barajele erau şi mai dese, ne controlau documentele, maşina atât în interior cât şi portbagajul. Cautau arme, teroriști, nu spunea nimeni nimic concret, dar nu erau prea prietenoşi. Pe lângă asta, circulaţia era foarte redusă iar luate împreună creau un tablou înfricoşător.

Cu toate astea, am refuzat să rămân în altă parte decât în apartamentul nostru din Pantelimon. Aş minţi să spun că nu îmi era frică, dar, mi se părea cea mai bună alegere. Până la urmă, indiferent de deciziile pe care urma să le iau, indiferent ce mi s-ar fi întâmplat, erau  consecințele deciziilor mele, punct.

Am ales să rămân acasă

Odată ajunsă acasă, m-am instalat în sufrageria apartamentului cu două camere. Era camera cea mai îndedepărtată de intrare și avea uşă de ieşire pe balcon. Rafalele de împuşcături  se auzeu atât de puternic încât dădeau impresia că sunt foarte aproape de noi. Asta era senzaţia, poate că se amplifica din cauza fricii, terorii sub care trăiam în acele zile şi nopţi, habar nu am, dar asta simţeam.

Auzisem oameni care spuneau că împuşcăturile care se auzeau, mai ales noaptea veneau dinspre Lebăda, un loc al celor din C.C. (Comitetul Central). Zvonurile că teroriştii stau ascunşi pe blocuri şi împuşcă tot ce mişcă, precum și alte lucruri destabilizatoare, reuşiseră să ne înspăimânte foarte rău.

revolutie O nouă filă de jurnal Decembrie ′89

Cu tot optimismul şi curajul (specific tinereţii) de care dispuneam, nu pot spune că nu eram moartă de frică. Eram. Mă trezisem singură -singură, fără să ştiu ceva despre familie, despre prieteni, colegi. Fără posibilitate de a lua legătura telefonic cu cineva. Ce mă încuraja, dacă pot spune aşa, era faptul mă aflam acasă. Acesta era singurul element sigur, din toată ecuaţia cu o mie de necunoscute.

Strategia mea de apărare

În tot acest context, am decis să-mi construiesc o “strategie de apărare”, alegând să dorm în sufragerie, unde mă baricadasem destul de bine. Astfel, în cazul în care ar fi intrat cineva în casă, până ar fi ajuns în sufragerie (nu erau mai mult de 3 metri!) eu aş fi reuşit să ajung pe balcon, de unde m-aş fi aruncat. Stăteam la etajul 2 şi, nici nu sunt vreo sportivă, dar mă gândeam că, dacă am puţin noroc, pot scăpa cu bine.

Dormeam câteva ore pe noapte, lăsam sonorul televizorului la nivel mediu pentru a putea asculta zgomotele de afară şi cele de pe scară. Au fost zile cumplite deoarece, în lipsa oricarei legături, nu ştiam cum şi în ce fel să interpretez anunţurile postului naţional de televiziune. Singura certitudine care mă  ajuta să îmi păstrez speranța şi puterea, era aceea că îmi ştiam copilul în siguranţă.

O nouă filă de jurnal Decembrie ′89

Îmi amintesc că, la un moment dat am ieşit din casă. Era Ajunul Crăciunului, dar era ceva ciudat, straniu, nedefinit care parcă plutea în aer, pe stradă. Bine, nici nu putea fi altfel dacă mă gândesc acum, dar atunci, nu ştiam cum să interpretez lucrurile, stările. Nu prea mai era nimeni prin faţa blocului, în curtea şcolii, lipsea aglomeraţia aceea obişnuită a străzii, specific Ajunului de Crăciun.

În faţa blocului, vecinul de la 1, despre care ştiam că lucrase la securitate, se îndrepta spre intrarea în scara blocului. L-am salutat, nu mi-a răspuns şi, poate doar mi s-a părut, dar m-a privit foarte ciudat.

Ajunul Crăciunului

Ieşisem doar pentru a da telefon, pentru că simţeam nevoia să aud un glas cunoscut: glasul soţului sau al tatei. Aveam nevoie de glasul unuia dintre ei şi câteva cuvinte, din partea lor. Nici nu conta despre ce, dor atât voiam din partea lor pentru a mă încărca, pentru a-mi da putere, pentru a rezista în continuare. Telefonul public din capătul străzii era smuls. În acel moment, am realizat că eram singura persoană care mă putea ajuta.

La întoarcere strada era un pic mai animată, dar oamenii păreau speriaţi, îngrijoraţi, suspicioşi. Erau bucuroşi, dar era o bucurie umbrită de frică. Toţi eram aşa! Mă şi mir cum am avut curajul să ies. Cineva dintr-o maşină, ţipa la mine să arăt semnul “victorie” iar o doamnă, cred că era de la noi din scară, mă întreba dacă ştiu că sunt  terorişti peste tot şi ce o să n se întâmple.

Eram liberi!

De Crăciun, s-a anunţat că Ceauşescu a fost condamnat la moarte şi împuşcat. A fost momentul care a creat, pentru scurt timp, un fel de siguranţă şi o imensă bucurie. Eram liberi! (?!?) Dar era totuşi un Crăciun trist! Muriseră mulţi oameni, copii, era teroare pe străzi, printre noi, în sufletele noastre, şi multă nesiguranţă.

Pe 26 am mers din nou la serviciu. Irascibilitate, bucurie amestecată cu frică şi îngrijorare, cam asta ar fi o succintă descriere a atmosferei din birourile noastre. Ne împărtăşeam sumar situţia în care se afla fiecare, dar cu reţinere.

La conducerea fabricii deja se instala noul director, cel care fusese de “partea” muncitorilor în 20. Se anunţau mari schimbări şi se promiteau lucruri  bune şi frumoase. Se vindeau iluzii iar acesta era cel mai potrivit moment. Dar atunci nu realizam asta şi nici ce urma.

De la serviciu, nu m-am dus acasă. Ceva, nu ştiu ce,m-a determinat, pur şi simplu aşa am simţit că trebuie să fac. Am mers în Piaţa Universităţii, să aprind lumânări pentru cei care au murit.

O nouă filă de jurnal Decembrie ′89

M-am oprit mai întâi în locul în care am aflat că au fost împuşcaţi trei copii. Ce vină au avut dragii de ei? Apoi, la Biserica Colţea care arăt ca un miracol în mijlocul infernului. apoi la Universitate şi la Televiziune. Aici, în zona televiziunii era infernul.

Am aprins lumânări, am plâns, m-am rugat. Nu am simţit frică, curios, în ciuda durerii şi tristeţii, aveam o pace interioară şi îmi recăpătasem oarecum credinţa şi speranţa în idealurile noastre. Cu ochii minţii îi vedeam pe ai mei: erau bine, îmi zâmbeau şi mă asigurau că totul va fi bine.

Fără să realizez, la un moment dat, la Universitate m-am trezit în mijlocul unei mulţimi care creştea din ce în ce mai mult şi care scanda “Libertate”, “Moarte comuniştilor”. M-am alăturat mulţimii formate, şi am scandat împreună. Nici nu am realizat că, uşor -uşor, entuziasmul se transforma în furie, ură, răzbunare. Aproape de mine, se ridicau flăcări în care se aruncau diverse documente, cărţi, carnete de partid etc.

L-aş fi ars şi eu

Aş fi aruncat şi eu bucuroasă, dar eu nu aveam carnet de membru. Tocmai avusesem “onoarea” să fiu primită de curând, căci nu se cădea să rămân printre puţinii mei colegi de la “Tesa” care nu erau membri, dar nu apucaseră să îmi dea carnetul. La drept vorbind, nici nu cred că l-aş fi purtat în geantă, mai ales atunci, dar simţeam că  vreau să fac acelaşi lucru, dacă aş fi avut.

Cum nu aveam ce arunca în flăcările care se înteţeau tot mai mult, am vrut să ies din mulţime, dar, fără succes. Rămăsesem prinsă acolo între omenii tot mai furioşi care se înghesuiau să arunce ceva în flăcări. Cei mai mulţi aruncau carnetele şi, parcă dorind să vadă cu ochii lor cum se transformau în scrum, se înghesuia spre foc. Mă împingeau din toate părţile, m-am învârtit odată cu mulţimea ceva vreme, până am reuşit să ies.

Hmmm, nu prea era în regulă ce se întâmpla, dar astfel de întâmplări aveau să tot fie. Puţin speriată, cu câteva înghionteli zdravene care aveau să se transforme în vânătăi încasate şi promisiunea că voi fi mai atentă în ce mă bag, am plecat acasă.

Bucuria revederii, miracolul sărbătorilor

Abia peste câteva zile am avut imensa bucurie să îmi revăd soţul. Era bine, doar nedormit, nebărbierit, obosit, dar, în viaţă. Nu putea rămâne, dar mi-a redat încrederea şi puterea de a rezista mai departe. Mă descurcam bine, trebuia să avem grijă în continuare pentru că nu se va termina prea curând. Mi-a spus că va mai veni când se va putea.

Într-adevăr aşa se întâmpla în următoarea perioadă: venea la 2-3 zile, stătea atât cât să facă un duş, să se schimbe, să mănânce şi pleca din nou. Dar era suficient să-l văd, să-l ştiu bine şi să mă încurajeze că vom învinge, că va fi bine. În zilele acelea am reuşit să iau legătura şi cu ai mei care, mulţumesc bunului Dumnezeu, erau bine cu toţii. Inclusiv tata, care trecuse prin nişte întâmplări cumplite.

O nouă filă de jurnal Decembrie ′89

Aşa au fost sărbătorile pentru mine şi, probabil pentru alte milione, din iarna lui ′89. Atunci a fost Crăciunul fără brad împodobit, singurul din câte îmi amintesc de până atunci. Tot atunci am văzut pentru prima oară filme la tv. ca E.T Extraterestrul. Au fost sărbătorile pe care le-am petrecut singură, dar au fost sărbătorile cu cele mai evidente miracole.

Am trăit experienţe pe care nu le trăieşti decât, poate, o dată în viaţă. Din toată durerea, suferinţa, pierderile, fricile, am reuşit, am învins şi am sperat că vom trăi într-o reală libertate şi democraţie.

Dar, despre alte teribile întâmplări şi experienţe din acea perioadă, într-un alt articol. Până atunci, opriţi-vă puţin şi gândiţi-vă la cei care au murit în acel  decembrie. Aprindeţi o lumânare pentru cei care s-au sacrificat ca noi să ne bucurăm de ceea ce avem acum. Preţuiţi mai mult libertatea şi fiţi vigilenţi cu privire la democraţia pe care ne-am câştigat-o cu un preţ scump.

Până data viitoare, bucuraţi-vă de această perioadă magică a anului!

 

UniquebyMM

 

Mulţumesc pentru vizită! Dacă v-a plăcut povestea, mai poftiţi!

Pentru a nu le pierde pe următoarele, luați în calcul abonamentul la blog sau dați like paginii de Facebook

Share and Enjoy !

0Shares
0 0