Bun găsit, prieteni! Am scris puțin spre deloc despre nostalgii. Dacă există? Normal. Și nici nu cred că există oameni care nu se trezesc duși de valul nostalgiei. Cum să nu îți fie dor de ceva sau de cineva? De o iubire, de un loc în care te-ai simțit extraordinar?! Dar de melodii care te-au făcut să dansezi singur, cu gândul la un dans în doi? Acela în care nimeni și nimic nu mai exista în afară de voi doi.

Nostalgii, nostalgii. De ce nu?!

Dar știți, sunt acei ”judecători” care spun că toate acestea se traduc prin ”a trăi din amintiri”. Ceea ce, pentru unii, mai ales pentru generația Z, e de nașpa. Să mă întorc însă la nostalgiile mele! Fiindcă nostalgiile nu mă țin lelegată în trecut, nu le simt ca pe o încătușare. Dimpotrivă, ele mă țin bine ancorată în realitate. De unde se înțelege clar, că nu trăiesc din amintiri.

Însă nu de judecăți sau judecători îmi e mie teamă, dacă nu vorbesc sau (scriu) despre nostalgii. Ci, mai degrabă din cauza temerii de a nu mă mai opri. Pentru că, nu-i așa, întotdeauna ne amintim lucru, oameni, întâmplări fericite.

Și câte astfel nu sunt în viața unui om? De data asta o voi face, promit să am grijă la limită, răspunzând provocării Dianei. O temă dată pentru luna ce tocmai s-a încheiat, căreia nu i-am rezistat. Am scris, m-am oprit, am reluat, m-am răzgțndit… și tot așa, da capo, până acum.

Muzica – calea cea mai bună către nostalgii 

Nostalgiile mele se declanșează în primul rând, atunci când ascult muzica cu care rezonez. Indiferent de gen, de perioade de glorie sau mai știu eu ce. Muzica aia care îmi atinge coarda cea mai sensibilă a inimii. Prin linie melodică, prin versuri, prin pasiunea interpretării.

Poate sunt un om prea sensibil, nici nu ar fi ceva nou pentru mine. Mă cunosc bine: sunt un om foarte sensibil și emotiv. Rezonez adesea mult mai bine la muzică, la ceea ce citesc în cărți, la filme. Și totuși, muzica este după părerea mea, calea cea mai bună de a ajunge la sufletul cuiva.

Când ascult muzica anilor optzeci, îmi amintesc cum am învățat să dansez în fața oglinzii. Perioada în care voiam să fiu diferită. Să ies din tipare. Era perioada pantalonilor evazați și minijupului. Nu mi-au plăcut! nici una, nici alta.

Punctul de plecare

Și atunci, m-am refugiat în haine pe care le gândeam singură. Muzica Beatels îmi dădea curajul și puterea de a fi eu, așa cum îmi doream. Norocul meu a fost să am oameni extraordinari în jurul meu, care mă înțelegeau.

Îmi amintesc de toate ideile mele în materie de modă. Mai trăznite sau mai cuminți, mai extravagante, mai … altfel oricum, diferite. Unice. Personalizate. Punctul de plecare pe drumul acesta. Cert e, că am găsit loc în timpul și generozitatea omului talentat și minunat care le materializa. 

Ce drag și ce emoție, ce energie și curiozitate declanșau ideile de la apariție, până la finalizare. Îmi amintesc de pantaloni lila în stil turcesc, nu șalvarii exagerat de largi, din mătase. Strânși jos, legați în jurul gleznei, încheind cu o fundă, erau preferații discotecilor. Iar bluza violet- cam îndrăzneață în viziunea unora din cauza transparenței materialului- vedeta outfiturilor serilor de vară. Hi-hi, adoram nuanțele de mov.  (Oleacă de mov. :-P )

Alte nostalgii

Ce să mai spun de fusta midi petrecută cu franjuri și curea croșetată din mătase!?! Ținuta era  completată de bluza din muselină și șal. Acesta din urmă, din același material ca fusta (din lână sută la sută, culoarea paiului), franjuri din mătase. Începusem să-mi fac griji că va deveni produs de serie, dacă nu aș fi fost convinsă că are elemente care nu pot fi imitate. 

Nostalgii, nostalgii…! Tot muzica este cea care îmi trezește alte nostalgii. Îmi amintește de perioada în care dansul era mult mai mult decât, dans. Era un mod de exprimare, era o modalitate de a transmite ceea ce simt, se sunt. Legasem prietenii care, cu siguranță încă există, dacă distanța ne-ar permite să ne regăsim.

Deloc întâmplător trecerea de la dans la prietenie. Legătura este firească, atâta timp cât prietenia are un rol foarte important. Pentru mine personal, dar și pentru oameni în general. Zic. Cred. Să fie doar noastagie? Să fie doar ”trăiri din amintiri”? Nu și din punctul meu de vedere.

Dans & prietenie 

Acestea sunt și principii pe care mi le-am însușit sau, aspecte pe care mi le-am transformat în principii pentru toată viața. Despre nostalgii și amintiri de atunci?  Împreună cu cea mai bună prietenă, Doinița, eram numite ”Stereo” în discoteci.

Melodii și artiști? ”Comment ça va?” – The Shorts, Toto Cutugnio, Celin Dion, Abba. Doamne, și ce seri absolut fantastice! Ce gașcă grozavă eram! Atât de buni, fiecare în domeniul său, frumoși la suflet, cu bun simț, dar și simțul umorului. 

Revenind la modă, de atunci și de acum, sigur că există și aici o legătură. Bineînțeles că nu-mi lipsește aproape nimic dacă aș vrea să dau viață ideilor mele. Și chiar o fac. Nu s-a schimbat nimic nici în legătură cu dragul pentru creații fashionste, nici în gusturi, și cu atât mai puțin în ideea de unicitate.

Aceea a fost doar perioada în care mi-am creionat personalitatea. De care, nu văd deloc ce ar fi greșit dacă îmi e dor. Desigur, m-am autoeducat, am crescut și dovezile sunt clare, convingătoare. Port creații semnate de mari creatori de modă, unicate de care sunt extraordinar de mândră.

De la Micul Paris, la Paris

Nostalgii dragi îmi sunt și cele stârnte de melodiile franțuzești ale inegalabilei Edith Piaf. Sau, ale lui Charles Aznavour, Joe Dassin, etc. care mă poartă cu gândul la Paris. De fapt, la plimbările noastre pe străzile Micului Paris și planurile de a vizita Parisul. Să ne sărbătorim una din aniversări.

Încă nu am ajuns în Franța, dar timpul nu este trecut. Visul este încă acolo, dospit bine și ajuns la maturitate. Ba, acum știu mai bine ce vreau să văd și pe unde să ne purtăm pașii. Tot în tandem, ținându-ne strâns de mâini, exact ca atunci.

Cum să nu-mi fie dor de așa ceva? Și cum să nu mă gândesc la răspunsul pe care îl am acum, la întrebarea Comment ça va? Pentru mine, toate aceste nostalgii nu fac decât să-mi dea o stare minunată. Sunt nostalgii pe care nu vreau să le uit, nu vreau să le pierd, deoarece, am mai spus-o, mă țin ancorată în realitate.

Port nostalgiile în suflet

Cartea vieții se citește lângă lampa amintirilor

Le port cu mine în suflet, pentru că fac parte din mine. Sunt despre mine, dar într-o altă fază a existenței mele. Și-apoi mai e și întrebarea: fără acea perioadă de început, aș fi fost versiunea de astăzi? Răspunsul meu: nu cred. Sunt prețioase și le păstrez cu grijă, într-un loc aparte, bine ferecat. Din când în când, îl deschid și dau drumul unor sentimente neasemuite. Unei bucurii de nedescris. 

Cu toții avem perioade de început, de definiri, de căutări. Frumoase. Poate cu stângăcii, dar extraordinar de pline de încredere, de speranță, de bucurie. De acel ”totul e posibil”.  De ce le-am uita? De ce să ne temem? 

Am citit undeva ceva care mi-a plăcut mult și am reținut. Scria așa: Mi-e dor să fiu iar copil, să mă doară rănile de pe genunchi și nu cele din suflet. Iertat să-mi fie că nu mai știu cine a scris sau unde am citit. Pur și simplu mi-a rămas în minte. Mi se pare potrivită contextului și mai ales ca replică pentru cei care dezavuează nostalgiile.

Nostalgii? De ce nu?!

Aznavour spunea: ”Nostalgia este dorul de vremurile trecute, în care nu era nimic de râs.” Ce frumos spus! Sunt întru totul de acord. Hei, dar mă opresc aici cu povestea mea despre nostalgii. Sau, despre nostalgiile mele.

Credeți-mă, aș mai avea multe de povestit despre mare, despre tata… Dar ce e mult, strică, nu-i așa? Voi ce spuneți, ce credeți despre nostalgii? Ce anume le declanșează și care vă sunt cele mai dragi? Abia aștept să aflu!

Până data viitoare, trăiți frumos și nu alungați nostalgia!

Cu drag și bucurie,

MM