”Fericirea nu bate la ușa ta în fiecare zi” 

Bun găsit! ”Fericirea nu bate la ușa ta în fiecare zi” – Coco Chanel. Citatul îmi este tare drag și cred că se potrivește perfect poveștii mele. A trecut destul timp de la primul episod al poveștii de iubire, prin urmare, consider potrivită continuarea ei. Sper că și voi :)! Fără o introducere lungă care ar risca să vă plictisească, reiau povestea exact de unde am rămas. 

”Fericirea nu bate la ușa ta în fiecare zi”

Tot drumul de vreo 30 de km., ”elevul” repetase obsesiv întrebarea: ”îmi vei răspunde la scrisori?”, răspunsul primit fiind negativ. Dar după plecarea lui, eram tare confuză! Îmi doream să-mi scrie, îmi lipseau discuțiile lungi despre cărți, muzică , concerte sau alte subiecte. Îmi doream să-l am din nou în preajmă, mi se părea că  prezența lui mă liniștea, mă întregea. Cu el depășisem starea cauzată de eșecul suferit și vedeam altfel lucrurile cu privire la diagnosticul primit. Fusese ca o eliberare de tot răul ce mi se putea întâmpla.

Ceva nedefinit mă neliniștea, stări inexplicabile mă cuprindeau și, deși aveam 22 de ani și aveam câteva ”îndrăgosteli” la activ, excludeam posibilitatea aceasta. Îmi spuneam că este vorba doar de o stare de bine pe care ți-o poate crea compania unui om, poate de obișnuință. 

Și … în tumultul acesta de trăiri și stări interioare, de incertitudini și necunoscute, au venit scrisorile! Atunci, am început să cred (puțin) că sunt îndrăgostită. Altfel, cum se traducea bucuria și bătăile puternice ale inimii mele, nu-mi venea în gând atunci chestia cu fluturii în stomac, la simpla vedere a unei scrisori? Soseau două plicuri identice, ambele pe numele tatei, dar nu știu să explic nici până astăzi, cum reușeam să fiu atât de sigură, să -mi dau seama, care era al meu. Și niciodată nu greșeam! Era oare și acesta un semn al iubirii, al chimiei dintre noi?

Scrisorile

Scrisorile aveau aerul unui om îndrăgostit dar nu genul ”îmbătat de iubire”. Erau pasaje pline de romantism dar și multe în care încerca să mă descopere mai mult, să-mi afle sensibilitățile, ce mă face fericită … ! De fapt, ne descopeream unul pe celălalt, visam, făceam planuri și ne imaginam cum arată viața în doi.

Dar cumva detașat, nu neapărat planurile noastre în doi, nu cu noi doi protagoniști principali. Ci, mai degrabă, cum ne-ar plăcea să arate viața în doi, din punctul fiecăruia de vedere. Așteptam scrisorile cu mare nerăbdare, le citeam, răspundeam și se creiona o legătură extraordinară. Fără însă ca cineva să bănuiască existența unei legături între noi.

”Fericirea nu bate la ușa ta în fiecare zi”

În afara Doiniței, cea mai bună prietenă, care m-a și ”diagnosticat” drept îndrăgostită până la urechi. De fapt, după fiecare scrisoare primită îmi dădeam seama că așa este, dar mă încăpățânam să recunosc. Îmi impuneam tot felul de limite și teste care să-mi demonstreze că este real. Deoarece, totul părea altfel decât tot ce știam, ce trăisem, atât de,  nu știu cum să definesc exact. În orice caz, minunat. Ireal de minunat! Mă frământau întrebările de genul ”Oare este posibil? Chiar mi se întâmpla mie, așa ceva? Nu cumva sunt eu îndrăgostită și nu văd lucrurile decât  în roz-bombon?!?”

Era ca și cum descopeream pentru prima oară, o altă lume, altfel de oameni. Tot ce întâlnisem până atunci era o lume cu indivizi incapabili să iubească cu adevărat. În fața cărora nu puteam să mă port firesc, așa cum eram eu, ciudată din punctul lor de vedere, unică dintr-al meu. Pentru ei eram doar ”o cucerire” și nimic mai mult iar eu îmi doream să iubesc și să fiu iubită dar și apreciată, respectată. Nefiind o pradă ușor de căzut în plasă, dar un munte de moralitate, mi-era greu să cred că există și astfel de oameni. Oameni ca cei pe care mi-i doream, cei care răspundeau idealului meu.

Corespondența de felul acesta, cu două scrisori – același destinatar, au continuat până în decembrie. Atunci, puțin înaintea sărbătorilor, surprinzător, a ajuns un singur plic. Pe care l-am deschis eu, ce vă imaginați altfel?

Erau patru pagini, două pentru tata și două pentru mine, în care îmi propunea să petrecem revelionul împreună, în alt oraș, la sora lui. În timp ce realizam că îmi revenea rolul de a anunța părinții despre existența relației, m-a surprins tata. Evident, am luat partea mea din scrisoare și fără să pomenesc ceva despre propunere, am povestit întâi cum s-a creionat și a avansat totul, ajungând la o relație foarte serioasă.

”Fericirea nu bate la ușa ta în fiecare zi”

Acela a fost momentul în care am recunoscut, am fost sigură și eu, că este vorba despre iubire. Cele câteva luni scurse de la apariția jumătății crease oarece punte între sufletele noastre. Începusem să ne cunoaștem dincolo de pasiunile comune și totul se afla într-o perfectă conexiune, simbioză.

Invitația la revelion era explicată și argumentată în rândurile paginilor care îmi erau adresate. Planul era să facem revelionul împreună, dar eu ar fi trebuit să merg singură până la destinație. Aflat încă la școală, nu era timp fizic să pună în aplicare planul. Avea nevoie de timp să ajungă acasă pentru a-și lua haine, să parcurgă alți 300 -400 km. până la mine, să ne întoarcem împreună și să ajungem la timp pentru petrecerea dintre ani.

Propunerea era din start fără sorți de izbândă. Știam că tata nu-mi va permite să merg singură cu trenul, pe 31 decembrie, 300 de km. Și asta nu pentru că era vorba de încredere ci din cauza vremurilor și a grijii exagerate din partea lui, datorate și naturii meseriei. I-am spus tatei totuși despre ce este vorba și, de supărare,  am scris imediat o scrisoare ”iubitului”. Folosesc ghilimelele deoarece nu știu cum altfel îl puteam numi la acel moment, nefiind vorba despre altceva decât despre o iubire prin corespondență. 

Scrisoarea de adio

Furia mea era îndreptată și către el, îndreptățită- credeam eu, deoarece mă lăsase pe mine să explic situația. Drept urmare, scrisoarea mea către el era una de adio. Ce altceva aș fi putut face, ce fel de reacție aș fi putut avea când vedeam cum se dărâmau visurile și planurile ca un castel de nisip?

Așa mi se întâmpla ori de câte ori credeam în ceva sau cineva! Fusese prea frumos pentru a fi adevărat! A fost nevoie ca un singur fir să fie tras din țesătura universului și totul s-a dus! Cam acestea erau gândurile mele în iarna aceea, înaintea petrecerii de revelion. Și, supărată pe toată lumea, pe viață dar și pe mine, am decretat să petrec revelionul singură, în halat, în camera mea.

Curioși să aflați continuarea? Cum am trecut peste noaptea aceea dintre ani care ar fi trebuit să fie una dintre cele mai frumoase? Urmăriți continuarea poveștii de iubire începută într-o toamnă tristă.

Până data viitoare, trăiți-vă poveștile de iubire cu intensitate maximă căci viața fără iubire, nu are sens!

UniquebyMM