Povestea unei iubiri dintr-o toamnă tristă

Bun găsit! Tot omul are (măcar) o poveste de iubire! Și, cum om sunt :), am și eu o poveste. Numai că, povestea mea este numai bună pentru scris un roman de dragoste, fără modestie, deși, mă caracterizează. Dar, până la roman, să nu mai pierdem vremea și să lăsăm să curgă povestea, așa cum a fost ea. Povestea unei iubiri dintr-o toamnă tristă. 

Povestea unei iubiri dintr-o toamnă tristă

Mi-am întâlnit jumătatea într-un septembrie trist. Aveam inima frântă și încă suferinda după eșecul examenului la ofițeri, la pachet cu un diagnostic devastator pentru mine. În zadar încerca tata să mă convingă că era doar un motiv de intimidare, cu scopul reducerii numărului de candidați.

Degeaba iubeam (încă o iubesc!) toamna!  Nu reușeam să-mi revin din starea apatică, nu mai aveam chef de nimic, eram într-o stare, așa… afanisită. Toate proiectele, visurile și bucuria specifice tinereții fuseseră brusc frânte. Și  atunci, soarta sau, cine știe cine, o mână nevăzută, mi-a schimbat direcția drumului în viață.

Dacă vă imaginați că a fost dragoste la prima vedere, Făt Frumos descălecând de pe calul alb îngenunchind și oferindu-mi inelul, happy- end, va înșelați. ”Făt Frumos” era și el ghidat de cine știe ce forțe nevăzute, care l-au făcut să meargă pe mâna lor. Unul dintre elevii care urmau să fie repartizați pentru perioada de practică, a ales sa rămână ultimul, în mașina care îi “debarca”, rând, pe rând.

Așa a ajuns el în localitatea în care locuiam, ultimul punct pe traseul stabilit. Lucrurile se desfășurau ca după un scenariu prestabilit. Tata era plecat la cursuri iar în lipsa lui, treburile la ”împărăție”, nu mergeau așa cum ar fi trebuit. Timpul viitorului absolvent era împărțit între îndatoririle meseriei pentru care se pregătea, cunoașterea obiectivelor și discuții cu rarii săteni dispuși la conversații.

Povestea unei iubiri dintr-o toamnă tristă

Ne-am cunoscut la câteva zile de la venirea lui și conversația prelungită mi-a făcut plăcere. Era tare plăcut să stai de vorbă cu cineva care gândea ca tine, fără alte sentimente.

Decretasem că nu era genul meu iar el dăduse impresia că nu sunt genul lui, ceea ce îmi permitea  abordarea comportamentului natural. Fac o paranteză: Detestam ”agățatul” și comportamentul agresiv, golănesc, brutal de atragere a atenției. Cum simțeam asta, mă închideam în carapace și scoteam acele de arici. 

Mă simțeam simțeam în siguranță din acest punct de vedere, așadar aveam discuții lungi, abordând subiecte variate cu sinceritate și lejeritate. Mă surprindea deosebit de plăcut faptul că eram pe aceeași lungime de undă. Rostea adeseori exact ceea ce gândeam eu și invers iar asta era ceva extraordinar și nou pentru mine.

A existat un moment în care a încercat să se apropie de mine, sub pretextul unui ajutor, pe care l-am intuit. Din acel moment, l-am evitat, două zile. Simțeam o tensiune extremă când mă aflam singură cu el în spații închise. Eram mereu ”în gardă”, ca nu cumva să nu mi se întâmple ceva.

Într-o seară, stând unul lângă altul, în plăcuta adiere caldă a vântului, discutând despre una dintre cărțile citite, mi-a spus simplu: ”Ești specială, nu meritai să ți se întâmple asta! Ești, altfel, ești deosebită! Vrei să mergem mâine să-mi arăți orașul?”

Povestea unei iubiri dintr-o toamnă tristă

Și eu, nu am putut spune ”nu”! Dar turul a decurs firesc. Un comportament normal, firesc, al unor tineri, unul turist, altul ghid sau însoțitor bine pregătit (eu :)).

A urmat și al doilea, cu o zi înaintea încheierii perioadei de practică. La fel de normal, cu punctarea obiectivelor importante și conversații plăcute. Aflasem deja atâtea despre el, pasiunile, visurile, idealurile lui, încât părea că îl știu dintotdeauna.

Surprinderea a apărut odată cu insistența devenită enervantă de continuarea discuțiilor interesante pe care le începuserăm, prin corespondență. Fire destul de realistă, cu picioarele pe pământ, nu dădeam nicio șansă viitorului unei relații, fie și de prietenie prin corespondență.

Când am fost pe punctul de a spune da, mai mult pentru a pune capăt asaltului, îmi dă replica mortală: ”am avut o prietenă pe care am iubit-o atât de mult încât nu cred că aș mai putea iubi vreodată…”  Ceee? O, Doamne, știam că nu trebuie să las garda jos nici măcar pentru un răspuns de complezență, îmi spuneam și simțeam lacrimi de ciudă jucându-mi în ochi.

De ce să lupte omul ăsta pentru a obține ”da”-ul prieteniei, după care, să-mi trântească asemenea replică? Oricum nu erau șanse, nici măcar una la un milion, să ne mai vedem vreodată. Cele câteva sute de km. distanță dintre noi, era unul dintre motive.

”Qui s’aime se taquine”

Din acel moment mi-am dorit să nu-l aud, să nu-l văd. Dar, știți cum spune francezul ”qui s’aime se taquine”. Exact așa este, credeți-mă. Perioada de practică s-a încheiat și tata, care, în paranteză fie spus, îl iubea ca pe propriul fiu, m-a rugat să mergem să-l conducem.

Am acceptat ca pe ceva indiferent, neutru, fără niciun fel de regret sau alt sentiment asemănător. L-am lăsat în fața instituției, fără rămas bun, adio și alte chestii asemenea sau promisiuni. (nici măcar nu am coborât din mașină :)).

În următoarea perioadă, îmi lipseau conversațiile noastre. Ce simțeam, era un amestec ”cu de toate”. Mă trezeam întrebându-mă ce face sau că mi-ar fi plăcut să-l văd, oricât aș fi vrut să cred că nu era nimic între noi.

Acesta este un fragment din povestea de iubire începută într-o toamnă. Dacă v-a stârnit interesul, voi continua cu noi fragmente.

Până data viitoare, trăiți cea mai frumoasă și inedită poveste de iubire! A voastră!