Doamna C., omul de dincolo de ghișeu

Doamna C., omul de dincolo de ghișeu

Ziua începuse la fel ca majoritatea celor petrecute la job. Zeci de documente de arhivat, pregătirea “frontului de lucru”, câteva guri de cafea sorbite în grabă, fără timp să-i savurez aroma, până “invazia” clienților umple tot spațiul. Știam că restul cafelei va rămâne în ceașcă până la sfârșitul programului, fiind perioada cea mai plină a fiecărei luni. Zilnic, oameni de toate categoriile vin în fața mea, unii pe care îi știu, alții noi, fiecare cu problemele și poveștile lor. Povești pe care le ascultam cu drag dacă erau spuse, pentru că îmi plac poveștile de viață și pentru că unii dintre ei mă alegeau să le ascult.

Mulțimea adunată părea interminabilă și, deși trecuse de mult timpul pauzei de prânz, nu aveam nicio șansă să mă opresc. Întotdeauna m-am gândit că nici  mie nu -mi plăcea să fiu tratată cu lipsă de respect, indiferent de situație. Sau, poate că nu acesta era singurul răspuns la comportamentul pe care îl adoptasem. Nu știam să spun “nu” și nici să mă plasez pe un loc în topul priorităților. Oamenii merită să fie respectați iar eu credeam, eram convinsă că trebuie să fac eu, ceea ce nu face board-ul.

Proasta gestionare a lucrurilor, importanța muncii și a oamenilor dintr-o echipă, respectul despre care aminteam mai devreme erau câteva dintre deficiențe.  Omul de dincolo de ghișeu însă, nu trebuia să simtă toate acestea iar rolul nostru, al celor din front- office exact acesta era. Unii dintre noi mai lăsau să treacă însă sentimente de nemulțumire, frustrări, iar oamenii înțelegeau și judecau după propriile valori.

Parfum de tuberoze

Un parfum plăcut, cunoscut, mă face să-mi ridic capul dintr-ale mele. Deasupra ghișeului văd doar un zâmbet cât toată fața și trei fire de tuberoză. Mă ridic rapid, simțind că deja mi s-a schimbat ziua. Zâmbesc sincer la rândul meu și salut politicos. Fără alte explicații, întindea spre mine tuberozele ce se îndoiau sub greutatea florilor, iar vocea (cunoscută) mă ruga să le pun în apă deoarece “e păcat să se ofilească”. Mă conformez și rezolv rapid  “problema”, după care încep discuțiile și consilierea  clientei mele.

Era Doamna C. Se întâmplase să mă aleagă pentru consiliere cu ceva timp în urmă, când dorea să transfere totul la noi. A fost o chimie între noi de la prima întâlnire! M-a plăcut pentru sinceritatea și deschiderea pe care mi le “citise” din prima clipă. Peste mult timp mi-a spus că aveam un calm ieșit din comun, deși nu mă vedeam de cauza mulțimii așezate la coadă în fața biroului meu. O impresionasem cu stoicismul, blândețea, puterea de înțelegere și rezolvare a fiecărui “caz”. Asta o determinase să (mă) testeze și ea. :)

Atunci, după prima întâlnire, nici măcar nu mi-a dat de înțeles sau asigurări că avea să devină clientul nostru. Mi-a mulțumit, a luat materialele pe care i le prezentasem, formularele și cartea mea de vizită. În drum spre scări mi-a spus să am grijă de mine, ceea ce era surprinzător venind din parte unui om pe care îl vezi  prima oară în viața ta. Iar eu, chiar nu întâlnisem așa ceva până atunci! Pentru o clipă, m-am gândit că nu fusese real. O fi fost de la oboseală sau, cine știe, îmi trimisese tata un înger bun.

Relația de business

Ulterior, după ce a revenit și a devenit clientul nostru, relația strict profesională a început să se dezvolte firesc și frumos. O relație de business atât de solidă, că atunci când am plecat din instituție m-a urmat fără măcar să i-o cer. Nu era vorba de favoruri, Doamne ferește!, nici de cadouri, în afara celor câteva fire de flori de tuberoză în perioada acestora. Îi plăcea să le aducă foarte proaspete și, nu știu cum le alegea, dar erau cele mai parfumate și “grase” tuberoze. De fiecare dată, le întindea firesc, spunându-mi la fel de firesc, să le pun în apă “că este păcat să se ofilească”. Culmea, tuberozele sunt preferatele mele! Era vorba de aceeași lungime de unda pe care ne aflam, la felul în care rezonam.

Doamna C. era omul cu atâta experiență, cultură, cunoscătoare a “Micului Paris”, încât mă simțeam norocoasă și recunoscătoare pentru timpul petrecut în prezența ei. Dar, atât! Pentru că, oricât ai vrea și oricât de mult te-ai pricepe la oameni, nu ai cum să-i cunoști cu adevărat, din scurtele întâlniri profesionale.

Doamna C., omul de dincolo de ghișeu

Timpul a făcut ce știe el cel mai bine și, la un moment dat, când viața îmi dăduse cel mai dur test, planetele s-au aliniat făcând posibilă reîntâlnirea cu Doamna C. Cum reușise mâna invizibilă a destinului să aranjeze lucrurile, rămâne un mister. Nici acum, după ani buni, nu- mi pot explica ce fire invizibile ne legau, ce lungimi de undă se creau, astfel că întâlnirea să se producă.

Din acel moment de răscruce, extrem de greu, Doamna C. apărea exact când aveam mai mare nevoie. Fără să spun, fără să știu, mă trezeam cu ea de parcă ar fi știut că am nevoie de ajutor moral, material, sufletesc. Părea că mă știe de când m-am născut, că exista o telepatie perfectă între noi. Așa funcționa noua relație, de data aceasta, de alt tip.

Se transformase în prietena cea mai bună, mama pe care nu o puteam chema, sora pe care nu am avut-o. Mi-a fost greu să cred, să înțeleg, de ce/cum poate face un om (străin) dezinteresat, atât de mult pentru mine? Niciodată, în viața mea nu am primit nimic gratuit, dezinteresat, excepție făcând părinții și familia. Niciodată, un prieten nu a făcut atât de mult pentru mine, deși am prieteni buni, adevărați. Cu toate astea se întâmpla cu adevărat, deși mă întrebam, ba chiar mă ciupeam pentru a verifica dacă nu visez. Mi se întâmpla chiar mie, cu un străin!

Doamna C. mi-a devenit în timp prieten, mamă, soră, suflet pereche. Am trecut împreună prin încercări teribil de grele, ceea ce m-a determinat să o includ în familie. Fiecare membru al familiei a fost în același asentiment și a “adoptat-o” fără rezerve. Fiecare i se adresează cum simte, însă respectul și sentimentul de dragoste sunt aceleași din partea tuturor. Face parte din familie și așa va rămâne până la sfârșitul vieții.

Povești cu și despre oameni

Din când în când, scriu despre oamenii al cărui drum se intersectează cu drumul meu. Despre oameni pe care nu-i cunosc, dar aflu că fac lucruri care merită să se știe. Despre oameni talentați, despre oameni interesanți, despre oameni simpli sau titrați, pe scurt: despre oameni adevărați. Scriu din când în când povești cu și despre oameni, deoarece, nevoia de poveste rămâne în noi și pentru că vreau să le împărtășesc cu … oameni. Scriu pentru că sunt om și simt că trebuie să deschid porțile sufletului și să dau drumul sentimentelor (frumoase) omenești.

Am ales să scriu acum despre Doamna C, deoarece peste câteva zile își va aniversa ziua de naștere și am simțit că este momentul să aștern în pagină această poveste. Am folosit ocazia să-mi exprim respectul, recunoștința, prietenia și dragostea pe care i le port și dorința de a fi mulți ani împreună. Dar și pentru că vreau să rămână o mărturie peste timp despre existența acestui tip de oameni. Sper că, nu pe cale de dispariție!

Cât privește numele , nu-l voi dezvălui deocamdată, deoarece nu știe că am scris despre dânsa. Cu siguranță, după cum o cunosc, cu modestia care o caracterizează, nu și-ar dori o descriere în termeni elogioși. Știu că îmi citește articolele, prin urmare aștept reacția, iar când voi avea acceptul, voi dezvălui și numele. Până atunci, rămâne o poveste despre omul de dincolo de ghișeu, Doamna C.

Până data viitoare, prețuiți oamenii de calitate și eliberați sentimentele frumoase!

UniquebyMM

Mulțumesc pentru vizită! Dacă v-a plăcut povestea, mai poftiți!

Luați în calcul abonamentul la blog ca să nu le pierdeți pe următoarele sau, dați like paginii de Facebook.