”Ciudățenia” din copilărie, punct forte la maturitate

Salutare, dragii mei! S-ar fi cuvenit să vă salut cu ”Hristos a Înviat!” Cum nu am reușit să scriu la timp un articol dedicat, aleg această formulă. Pornesc însă tot de la sărbătorile pascale. De la un mesaj mai bine spus, unul dintre cele primite cu această ocazie. Apropo, îmi place să trimit mesaje de sărbători, în diverse ocazii. La fel cum îmi place să și primesc.

Sărbătorile, nu știu care este explicația, dar vin mereu cu ceva mai altfel. Ceva surprinzător, ce nu se întâmplă în restul timpului. Lucruri, întâmplări la care nici nu te-ai gândi. Cam așa s-a întâmplat cu mesajul despre care vorbeam. Neașteptat. Din partea cuiva cu care nu am mai vorbit de…, foarte multă vreme. Surprinzător de bine venit.

Unele mesaje rămân în memorie. Le întoarcem pe toate părțile sau, pur și simplu revenim din nou la ele. Când primesc unul de acest timp, mă opresc, meditez și analizez. Sau, mă analizez, dacă este vorba despre mine. Mesajul asupra căruia m-am oprit a fost despre mine. Unul prin care mi se amintea cum eram în adolescență. Curioasă, dornică să aflu tot ce e nou, sensibilă, sinceră, loială.

Mesajul care mi-a amintit de ”ciudățenia” adolescenței

În liceu erai o tipă curioasă, sensibilă, sinceră, loială. Nu știu cum ți se pare ție, dar aveai talent la scris. Mi-ar plăcea să-ți fi păstrat acele calități!

Mesajul m-a făcut să privesc în urmă. Să răscolesc, să analizez… ciudățenia. Cum eram în acea vreme. Întotdeauna am fost tipul emotiv, retras, alegând să citesc, în locul petrecerilor. Nu aveam o problemă de socializare. Doar, de exemplu îmi plăcea să dansez, dar nu să frecventez discotecile.

Adoram să ascult muzică bună, iubeam teatrul, dar mă feream să ”ies în față”. Preferam să nu mă laud cu abonamentele la concerte, teatre, etc. Mi se părea nedrept față de părinții mei, să ies, să mă distrez, în loc să mă pregătesc, să învăț.

Toate acestea erau, de multe ori, motive pentru care eram etichetată. Mi se reproșa, eram ”ciudățenia” sau ”mă dădeam mare”. Îmi amintesc de o întâmplare din perioada liceului. Refuzasem categoric să fumez alături de fetele cu care eram în grupă. Au râs și mi-au spus că o fac pe ”sfânta”. Apoi, când povesteau despre cuceririle lor, eram din nou persiflată că sunt singură. Că am ”principii”.

Preferam să rămân drept ”ciudățenia”

Altă dată, am preferat să merg la meditațiile organizate la cămin în loc să ies cu grupul la restaurant. Eticheta: tocilară. Iar când mi-au descoperit jurnalul în care scriam, l-au aruncat de la unul la altul și au râs până s-a distrus. Sufeream pentru fiecare acțiune, fiecare etichetă pusă. Ajunsesem să cred că îndeletnicireile mele chiar sunt ciudățenii. Probabil eram așa cum spuneau, nu eram ”normală”.

Fusesem educată într-un anumit fel: să nu ies în față, să stau în banca mea. Profesorii spuneu despre mine să sunt ”exagerat de cuminte”. Fără să arăt exact așa cum sunt, mi se părea modul potrivit prin care mă puteam apăra. Preferam să fiu ”ciudățenia”, deoarece îmi dădea o anume siguranță. Falsă, desigur, dar aceasta îmi era convingerea. ”Ciudățenia” era să-ți placă să citești mult, să scrii, să iubești arta …, etc.

Credeam că stând în carapacea mea, eram protejată de răutățile celor din jur. Ținând pentru mine tot ce era ciudat pentru ei, evitam să mai fiu ținta lor. Ce nu înțelegeam atunci însă era că mă ascundeam de toată lumea. Adică și de cei care mă înțelegeau, cu care eram pe aceeași lungime de undă.

Punctul de cotitură

Unul dintre aceștia era și cel care mi-a trimis mesajul. Unul dintre puținii care nu mă considerau ”ciudățenia”. Nu am știut până să primesc acest mesaj. Privind în urmă, perioada aceea a adolescenței m-a marcat și mi-a încetinit deschiderea.

Continuam să citesc, să învăț, să servesc ”cultură pe pâine”, să fac ceea ce îmi plăcea. Voiam să mă modelez cum credeam eu, să devin individul unic în care credeam. Însă, eram cumva, eu și ”ciudățeniile” mele. Într-o lume onsiderată doar a mea.

Pe măsură ce creșteam, începeam să mă răzvrătesc. Împotriva celor care mă vedeau altfel decât eram, împotriva minciunii, nedreptății. Însă, doar în interiorul meu. Mai apoi, când cercul s-a lărgit, la nivelul superior de învățământ, a vut loc revelația. Începusem să descopăr acei oameni care credeau în mine. Să-i văd pe cei care aveau aceleași pasiuni. Care rezonau cu mine.

M-am eliberat de povară

Era ca și cum aș fi descoperit o minune! Erau oameni cu care puteam discuta subiecte preferate, care mă captivau. Ușor, ușor mă lăsam văzută așa cum eram eu de fapt. Nu o ciudată, o tocilară, o tipă cu nasul pe sus, ci doar eu. Cu defecte și calități, ca orice om (tânăr sau nu). Curios, iubitor de frumos, pasionat de citit, scris, de artă. Deloc ieșit din comun. Începeam să relizez că ceea ce consideram ”defecte”, ”ciudățenii”, mă puteau face să strălucesc.

Acordasem cam prea mare importanță celor spuse de alții despre mine. Dar cine nu o face?!! Mai ales atunci când ești tânăr!!! În schimb, întâlnirile cu oameni diferiți, evenimentele cu teme pe aceeași frecvență, mă provocau să scot la vedere partea ascunsă. Mi se oferea posibilitatea de a mă exprima fără frica de a fi etichetată. Fără să mă justific. Constatam că și dacă s-ar mai fi întâmplat, nici măcar nu-mi mai păsa.

Poate că în adâncul sufletului meu o și știam. Aveam nevoie doar de un fel de confirmare. Cert este că nu mai simțeam acea povară pe care o purtam. Ciudățenia nu mai constituia un obstacol. O povară pe care să o port cu mine. Ieșeam din propria carapace și (îmi) era bine.

Nu am devenit alt om

Sunt convinsă că mediul în care ne dezvoltăm, în care trăim, activăm, are o mare influență. Adolescenta numită în fel și chip, nu era de fapt decât în locul greșit. Din păcate, în viața reală, există multe asemenea exemple (vezi bullyng-ul de astăzi). Drame adevărate. Nici eu nu le-am amintit pe toate pe care le-am trăit. Iar ”ciudățenia” este doar un cuvânt blând pe care îl folosesc acum.

În retrospectivă, grație mesajului primit, simt un soi de mândrie. Anostitatea, ciudățenia cum îi spuneau și sub care mă ascundeam, îmi dădea șansa să mă refugiez în carapacea mea. Pentru mine, cititul, muzica, cititul, arta, înclinația spre tot ce stârnea curiozitatea, constituiau universul meu. Cea care era în interior sau, adevărata mea viață.

Cred însă că am fost norocoasă să văd la timp cum stau lucrurile. Să realizez că trebuie să continui să fac ceea ce îmi place. Și am schimbat direcția. Bineîneles, nu am denevit alt om. Ci doar am învățat și am început să arăt mai mult din cea care sunt. Să nu mă mai tem de acele așa-zise ciudățenii. Schimbarea, dacă vreți, este faptul că am devenit mult mai creativă și mai pasionată. Mai fascinată, mai curioasă de tot ce este nou.

Ce i-aș spune astăzi adolescentei de atunci

Provocările au devenit preferatele mele. Ca exemple, am devenit mai interesată de învățatul limbilor străine. Am învățat, am făcut facultatea, mi-am făcut blog (de la zero). Am explorat ceva din psihologie și am continuat cu mai multă pasiune să citesc și să scriu. Mi-am spus: Dar stai! Toate astea sunt firești. Sunt atuurile mele, ceea ce mă definește. Nu ciudățenia.

De fapt, nu eram ciudățenia clasei, a grupului, din cauza mea. Nimic nu era defect în mine. Doar eram în locul în care nu aveam cu cine rezona. Astăzi, i-aș spune adolescentei de atunci că felu în care ești cu adevărat nu este un defect. Nici măcar faptul că nu te integrezi sau că nu ești pe placul tuturor.  

”De ce să te integrezi când te-ai născut ca să ieși în evidență?” – Dr. Seuss (De ce mi-e frică?)

Ești unică. Nu ești un robot, o clonă, etc. Iar acel lucru care te face să te simți altfel, să te ascunzi, de fapt poate deveni un atu, un talent. Continuă să fii tu, cea/cel care ești cu adevărat. Mergi înainte cu creativitatea, cu pasiunile, curiozitatea și tot ce deții. Lasă-ți amprena și într-o zi, vei vedea că nu făceai nimic greșit. Trebuia doar să conștientizezi, să-ți schimbi direcția, drumul. Se numește viață. Și așa este ea. Viața. Acea ciudățenie, poate fi punctul tău forte!

Ai avut și tu ceva ce te-a făcut să te simți ”ciudat” în trecut, iar acum ești convins că este punctul tău forte? Împărtășește-ți povestea cu noi!

Cu drag, din drag,

Mirela

Mulțumesc pentru vizită!