București 21 decembrie 1989

Bun găsit! În viață sunt lucruri despre care nu poți să vorbești sau, îți face rău să vorbești despre ele. După mulți, poate cam mulți ani, am luat hotărârea să pun în pagină o experiență de acest gen prin care am trecut. Fără tentă politică, fără (pre)judecăți sau interpretări. O relatare a faptelor trăite, nimic mai mult. Sunt de părere că trebuie să rămână mărturie în timp pentru cei ce vor dori să afle. București 21 decembrie 1989.

București 21 decembrie 1989

Ziua aceea de joi 21 decembrie, părea una obișnuită. Dus copilul la autobuzul grădiniței, mers la serviciu, luat copilul, poate o oprire pentru prăjitură la ”Florentina”, mers acasă, mâncat, desenat … etc. Nimic deosebit.  Dar, din ”normalul” descris,  ziua aceea și următoarele aveau să se transforme în ceva de neimaginat.

Așteptam autobuzul  care ducea copiii la grădiniță dar ”Nea Caisă”- așa cum îi spuneau copiii șoferului- întârzia, ceea ce nu -i stătea în fire. Neobișnuit era și numărul mare de ambulanțe care treceau cu sirenele lor asurzitoare spre Spitalul Pantelimon (fost 23 august). După aproape o oră de așteptare sosește autobuzul, urc copilul iar eu plec în grabă spre serviciu. 

Ajung  după alte 30 -35 minute și îmi găsesc toți colegii strânși în primul birou, cu niște fețe lungi, grave, speriate. Dau să mă scuz și să explic întârzierea  dar nu sunt lăsată, șefa replicându-mi că ei sunt acolo de  la ora 6.

Fuseseră mobilizați pentru o mare manifestație. Neavând telefon, pe mine m-au ”sărit”. În aer plutea o tensiune atât de mare încât aveam impresia că sunt 50 de grade iar oxigenul lipsea.

Nimeni nu îndrăznea să întrebe sau să spună ceva. Stăteam fiecare la locul lui – ca în așteptarea unui verdict cumplit, de care ne atârna viața-, deși nu știam care va fi acela.

Manifestația

Știam ca atunci când venea vorba de manifestații sau tot felul de activități ”extra”, eram cap de listă. Trebuia sa meargă cineva la Centrul Militar de recrutare? – eu eram aceea, era nevoie de cineva la comitetul de partid?- deși nu eram membru (chiar nu eram atunci), eu eram persoana potrivită. Era o manifestație, ceva, orice acțiune, eu deschideam lista.

Sunetul telefonului ne-a făcut să tresărim și să rămânem parcă încremeniți cele câteva clipe în care șefa asculta instrucțiunile de la celălalt capăt al firului. Suntem anunțați să coborâm la poarta fabricii pentru plecare.

Ca printr-o minune-  veți vedea că nu este un cuvânt folosit întâmplător-, șefa îmi spune să rămân să lucrez împreună cu ea. Mi se părea că nu am  auzit bine, de la tensiunea existentă.  A repetat însă și m-am conformat. Imediat după asta, am întrat în sala calculatoarelor și mi-am văzut de treabă. Cu gândurile însă eram departe de ceea ce aveam de lucru.

București 21 decembrie 1989

Încercasem să dau de soțul meu care fusese de serviciu 24 de ore, telefonând de mai multe ori, dar fusese inutil. Mi se răspundea cu niște mesaje ciudate din care  începusem să înțeleg că se întâmplă ceva grav.

Zgomotul neobișnuit al elicopterelor care survolau orașul, câte o veste primită de la oamenii din schimbul 2 despre nebunia din oraș și tensiunea pe care o simțeam, mă paralizau.

Știind oarecum ce se întâmplase cu nici o săptămână în urmă în Timișoara, am început să pun lucrurile cap la cap. Scenariile pe care mi le imaginam duceau la aceeași concluzie: se întâmpla ceva cumplit. Cu siguranță soțul meu era la miting iar gândul nu-mi era decât cum să-mi recuperez copilul și dacă vom mai fi vreodată toți trei împreună.

Șansa

Programul de lucru s-a terminat și am plecat să-mi iau copilul. Același zgomot înfiorător al elicopterelor, neliniștea, spaima care se citea pe chipurile oamenilor întâlniți pe stradă sau în mijloacele de transport mă înspăimântau. Mă așteptam la ceva rău ce nu puteam defini, nu-mi puteam imagina. Incertitudinea, sentimentul acela că nu știam la ce să mă aștept era îngrozitor de înfricoșător.

Se întuneca repede, așa cum se întâmplă iarna iar îngrijorarea, spaima, puneau stăpânire din ce în ce mai mult pe mine. Așteptarea era înfiorătoare, fiecare secundă care trecea fără să-mi văd copilul o simțeam ca pe ceva care îmi străpungea corpul.

Mintea părea blocată, incapabilă să găsească soluții, să facă un plan, să acționeze. În așteptarea și amalgamul de sentimente care mă măcinau, a ajuns soțul meu, povestindu-mi că până atunci trăise cu spaima că nu mă va mai vedea în viață.

Lucrurile se întâmplaseră cam așa: mă căutase la serviciu și i se spusese că plecasem la manifestație. Aflând cum se terminase, ce busculadă se crease își imaginase că fusesem strivită, călcată în picioare. Eram fericiți că ne revedem, că eram în viață. Trebuia doar să aștept autobuzul, să recuperez copilul.

Mi-a explicat în câteva cuvinte că trebuia să se întoarcă, eu trebuia să iau piticul și să mergem la mătușa lui. Acolo puteam ține legătura telefonic, și nu eram singuri. Minunea, șansa  despre care vorbeam mai devreme, aceasta era: Hotărârea neobișnuită a șefei ca eu să nu merg la manifestație, unde puteam fi strivită.

București 21 decembrie 1989

Întâlnirea, bucuria de moment a revederii și discuția cu soțul m-a întărit, reușind să -mi pun rotițele gândirii în mișcare. Dar autobuzul cu copii tot nu venea, ceea ce îl enervă pe domnul ajuns mai târziu pentru a-și lua copilul. Habar nu avea omul ce se întâmpla prin oraș, abia ajunsese cu porcul,  de la țară.  Nici nu era de condamnat, mai erau 3-4 zile până la Crăciun, apoi, știa că dacă întârzie, copilul era în siguranță cu noi.

După ce i-am spus tot ce știam, ne-am dat seama că autobuzul copiilor nu avea să mai vină. Am realizat că trebuia să facem ceva și atunci, am decis să mergem împreună să ne luăm copiii de la grădiniță. Străbătând orașul părea că eram într-un film: blocaje, întuneric, câteva grupuri mici de oameni pe străzi. Sinistru.

La grădiniță, atmosfera era înduioșătoare, un  tablou extraordinar de trist. Copii care plângeau, țipau speriați în ciuda încercărilor făcute de educatoare de a-i liniști. Acestea primiseră ordin să asigure copiilor hrană, somn, adăpost, până erau recuperați de familii.

Piticul mi-a spus că educatoarele au spus ”Doamne ce nenorocire!” și că a văzut multe elicoptere chiar deasupra lor. A fost un moment, nu știu dacă pot reda în cuvinte, ca și cum ai primi încă o viață.  Lăsând la o parte faptul că i-aș fi luat pe toți cu mine, am plecat cu puiul meu de mânuță.

Prima noapte

Între timp, realizând că nu puteam traversa orașul din nou, mi-am făcut un plan, rugând să fim lăsați la metrou, în Militari. Hotărâsem că era mai bine să rămânem la cineva din familia soțului care locuia în zonă.

Noaptea am petrecut-o la Z. Între un copil de câțiva ani care adormise și cineva care leșina la fiecare 5 minute, încercam să găsesc cea mai bună soluție/cale de urmat. Aveam de ales dacă îmi asum să-i protejez viața copilului, la acel moment singurul părinte care o putea face sau să răspund chemării la Televiziune. Unul dintre noi era deja implicat în luptă, iar hotărârea mea trebuia să fie cea mai corectă. Și doar eu eram singura în măsură să fac alegerea. Sigur că atunci nu am știut dacă decizia mea era cea mai bună sau cea mai corectă. Totuși, am ales să-mi apăr copilul, considerând că nu am dreptul să-i pun viața în pericol.

Noaptea a trecut fără să dorm măcar un minut iar dimineața următoare am luat metroul spre serviciu, împreună cu copilul. Atmosfera era atât de tensionată încât dacă ar fi fost materie, ai fi putut-o tăia bucăți. Negre, cel mult gri. Eram mulțumită că îl aveam pe puiul meu cu mine chiar dacă nu știam ce va urma, ce ne aștepta sau unde vom ajunge.

Dar despre asta, în episodul următor. Este vorba despre primul episod din ceea ce am trăit la revoluție. Până data viitoare, apreciați ceea ce aveți.

UniquebyMM

Sursa: www.google.ro/search?q=foto+cu+revoluția+din+89