Poveștile de viață continuă cu … iubirea bunicilor

Bun găsit!Poveștile de viață continuă cu … iubirea bunicilor. Se spune despre mine, (o spun chiar eu, cu pretenția că mă cunosc cel mai bine!) că sunt o fire visătoare, romantică, sensibilă. Și, nu știu sigur dacă toate aceste caracteristici sunt compatibile cu poveștile reale spre care mă trezesc îndreptându-mă. Poate că răspunsul este afirmativ dacă mă gândesc că asta se întâmplă doar când vine vorba despre exprimarea în scris. Altfel, nu prea știu ce explicație să dau pentru a înțelege ce fel de sentimente îmi dau ghes atunci când îmi aștern cuvintele. Oricât de mult mi-aș dori să scriu în nota aceea de ficțiune, imaginară, nu-mi iese și pace. Alunec ușor spre nota reală, asemeni peștișorului care ajunge până în cele mai mici locașuri create de apă și nisip. Odată ce (m-)am explicat, am făcut introducerea, am ajuns și aici, la momentul în care povestea începe să curgă.

Poveștile de viață continuă cu … iubirea bunicilor

La începutul programului de lucru al fiecărei dimineți, cei șase membri ai echipei se întâlneau în locul pe care îl considerau “al lor”. Aveau momentele lor de cafea și discuții, ca un ritual care dădea impulsul zilei de lucru. Era sfertul lor de oră în care își savurau cafeaua adusă de acasă – fiecare după posibilități- și își împărtășeau experiențe, glume, griji.

Printre aburii cafelei și fumul de țigară, doamna L. povestea în fiecare dimineață, despre viața în afara orașului. Se mutase înainte ca noua casă să fie finisată, iar subiectele despre experiențele cu mâna de lucru sau “aventurile” lucrătorilor păreau savuroase, interesante și inepuizabile. Părea foarte important să fim la curent cu topul materialelor de construcții, al prețurilor sau cum e viața în afara orașului. Cu toate acestea, doamna L. nu reușea să capteze pentru mult timp atenția grupului, interesul scăzând repede în intensitate. Băieții treceau în revistă știrile sportive în timp ce noi, fetele vorbeam despre copii, școală, mâncare, trucuri sau rețete.

Doamna L. avea însă un fel special de a da importanță subiectelor sale, o însuflețire aparte. Se vedea cu “ochiul liber” însuflețirea cu care povestea și, îi ieșea foarte bine. Reușea să se replieze și să ne capteze atenția, să ne atragă în poveștile ei, mai mult decât oricare dintre noi, indiferent de subiect. Nici nu știu când a trecut de la construcții, la nașterea nepoatei, ca mai apoi să vorbească numai despre aceasta. Și o făcea cu atâta patos când vorbea despre copilaș, încât ochii i se luminau,  întregul corp aflându-se într-o armonie.

Ce putea fi atât de special?

O făcea într-un fel atât de “altfel”, cu atâta înflăcărare, încât se crease mai mult decât un ritual al dimineților noastre. Se crease parcă o dependență. Așteptam diminețile acelea în care doamna L. ne povestea despre micuța devenită subiect de interes general, ca pe un nou episod al serialului preferat.

Își iubea nepoțica, era clar și de înțeles. La rândul meu, eram mamă și îmi iubeam copiii mai presus de ființa mea, dar nu înțelegeam cum putea fi atât de diferită iubirea pentru un copil. Ce putea fi atât de special și, de ce atâta suflet, patos? Cum puteai iubi un copil care nu era născut de tine, mai mult sau, mai altfel?  Întrebările de felul acesta mă preocupau foarte mult și, negăsind răspunsuri o bănuiam pe doamna L. de exagerare.

Uneori o evitam, ca apoi să mă simt vinovată, mustrându-mă pentru suspiciunile și gândurile mele. Până la urmă am procedat conform principiilor mele, “ia oamenii așa cum sunt” și mi-am alungat din minte “dilema”. Doamna L. îmi căuta compania mai mult decât pe a oricărui alt coleg, dorindu-și foarte tare să fim mai mult decât foarte bune colege. Își dorea să fim prietene dincolo de serviciu, să ne vizităm și să-mi ofere sfaturi. Aveam destule în comun și, deși aveam unele rezerve în ceea ce o privea, nu mi-ar fi displăcut să legăm acea prietenie. În viață însă, lucrurile nu se întâmplă chiar așa cum plănuim sau cum ne dorim.

Poveștile de viață continuă cu iubirea bunicilor

Anii au trecut, drumurile ni s-au despărțit, doamna L. s-a pensionat, contactul s-a pierdut, prietenia nu s-a legat. Viața și-a urmat cursul și și-a făcut foarte bine meseria, a fost generoasă în oferte și, m-aș opri la cea mai provocatoare. Înainte de a dezvălui concret despre ce vorbesc, vă adresez o întrebare: cine poate stăpâni fericirea pe care o trăiești la venirea unui copil în viața, în familia ta? Răspunsul nu poate fi decât unul, iar dacă știți altul, ar trebui să aveți niște argumente foarte puternice și convingătoare. Ei bine, eu sunt convinsă că acestea nu există, în afara unor motivații ale celor care încă nu au avut parte de astfel de trăiri.

Trăisem astfel de sentimente la nașterea copiilor, credeam că viața mă călise și nu mă mai putea surprinde atât de tare cu emoțiile. Nope! Deloc adevărat! Când a venit pe lume nepoțelul, când l-am văzut prima oară, când i-am simțit mânuțele în jurul gâtului, a fost fericire în cea mai pură concentrație. Mi-a dat o energie și o poftă de viață cum nu mi-am imaginat că pot avea vreodată.

Nu aș ști să explic care sunt pârghiile nevăzute ce se declanșează în interiorul unui bunic, dar știu sigur că este ceva de neimaginat, ceva unic. De două ori mai intens decât ca în rolul de părinte. Poate că este din cauza vârstei, habar nu am, dar am început să-i dau dreptate doamnei L. Iar când îmi amintesc despre perioada aceea, îmi vine să-i cer scuze, chiar și numai în gând, că m-am îndoit uneori de sinceritatea ei.

Chimia dintre bunici și nepoți

Nimic nu se poate compara cu chimia care se stabilește între bunici și nepoți, cu dragostea oferită de bunici și nepoți. Sunt inegalabile sentimentele trăite atunci când îți spune, spre exemplu, “te iubesc bunica”! Și nimeni nu poate înțelege, oricât de mult ar dori să își imagineze, decât dacă este în această postură.

Au mai trecut niște ani în care am mulțumit vieții, divinității, că mi-a trimis asemenea minune. Iar zilele acestea, am fost pusă din nou la încercare. Ai fi zis că chiar nu poate fi nimic mai mult sau mai diferit față de ceea ce am simțit și trăit până acum. Vă spun sincer, cu mâna pe inimă, din nou m-am înșelat foarte tare. Și doar mi-am învățat lecția despre cât de imprevizibilă este viața! Se pare însă că mai am de învățat, exact cum spunem cu toții, dar nu aplicăm, toată viața avem de învățat sau, viața este o școală continuă.

De această dată, minunea din viața noastră este o fetiță, iar asta nu mai trăisem până acum. Știu, încerc să mă explic, să-mi găsesc motivație și nu fac decât să mă complic. Cred că sentimentele, emoțiile, mă vor pune la încercare ori de câte ori mă voi afla în astfel de momente.

Deși obiectivitatea și echilibrul sunt tare ale caracterului meu, în acest tip de eveniment, nu mă mai recunosc. Mă topesc pur și simplu, precum cubul de gheață pus la soare, pentru fiecare dintre ei. Nu pot decât să mă rog și să am grijă de sănătate pentru a le fi și a-mi fi, să ne bucurăm unii de alții.

Poveștile de viață continuă cu iubirea bunicilor

Mai este nevoie să vă spun cât de tare îi iubesc, cât de minunați, perfecți sunt? Probabil că nu, altfel, pot fi acuzată de depășirea limitei maxime de subiectivism admis. Sunt pur și simplu mută de încântare, fără cuvinte, doar plină de emoții și cu lacrimi de fericire la fiecare fotografie trimisă de părinți. Dar, doar părinții îi pot înțelege pe părinți și numai bunicii pot înțelege ce simt bunicii.

Vă mai spun doar că zilele mi-au fost extraordinar de încărcate, motiv pentru care nu am reușit să scriu nimic. Sper ca experiența mea să vă ajute să înțelegeți mai bine ce înseamnă să fii părinte, dar mai ales bunic. Ca de obicei, aștept cu nerăbdare opiniile voastre în legătură cu dragostea bunicilor.

Până data viitoare, fiți fericiți și bucurați-vă de copii!

UniquebyMM

Mulțumesc tare mult pentru că mă citiți! Dacă v-a plăcut povestea, mai poftiți!