Bun găsit, prieteni buni! Ianuarie este o lună a începuturilor și a planurilor de tot felul pentru anul început. Pentru mine este și luna cu o aniversare de suflet. Este luna în care am spus ”DA” și am ales drumul alături de partenerul de viață. La o astfel de aniversare, nostalgia este de înțeles.

Primul an în București

Cuprins

Primul an în București

Habar nu am cum a trecut timpul, dar știe el, timpul și e suficient. Eu am altă preocupare și anume aceea de a-mi aminti primul an în București. De altfel, primul meu an în ”Micul Paris” de altădată, mi-l amintesc de parcă ar fi fost ieri. Cu exactitate, cu detalii și cu un sentiment de învingător. Da, învingător spun, și nu greșesc și nu exagerez deloc.

Fără subiectivism, sunt o învingătoare privind în urmă la primul an în București. Vă explic și de ce. Deoarece, a fost orașul în care nu-mi doream să locuiesc. Nici măcar în jocurile de copii, eu nu voiam ”casă în București” punct. No offense pentru bucureștenii veritabili! Îl consideram un oraș al oamenilor adunați de peste tot. Cu alte cuvinte, o adunătură de oameni. Și nu era nici pe jumătate atât de aglomerat ca astăzi!

Dar, soarta, planetele, vorba aceea, who knows, m-a adus exact în orașul pe care nu mi-l doream. De fapt, eu îmi traduc altfel aterizarea în București: dragostea poate face orice. Sau, dacă e să glumim: ”Creierul este cel mai remarcabil organ. Funcționează 24 de ore pe zi, 365 zile pe an, de la naștere, până te îndrăgostești.” :-P

index Primul an în București

Primul an în București – alegerea

Revenind, căci aceasta a fost doar o glumă, fără legătură cu sentimentele mele. Acesta este adevărul pentru care nici măcar o secundă nu m-am gândit la altă variantă. Am ales să-mi urmez jumătatea, omul alături de care am descoperit cu adevărat iubirea. Doar când m-am trezit în vâltoarea vieții tumultoase a Bucureștiului, lucrurile s-au mai schimbat. 

Atunci când mi-am început efectiv viața ca locuitor al orașului și am dat nas în nas cu realitatea. Ei bine, abia atunci am constatat câtă dreptate aveam în ceea ce privește ”adunătura”. Odată cu desfășurarea activităților cotidiene, a programului zilnic, m-am simțit ca aruncată în arena cu lei. Oameni nervoși, oameni reci și răutăcioși, gălăgioși și chiar recalcitranți.

Eu, învățată cu bun simț, să respect pe cei de lângă mine, cum să văd lucrurile? Exact așa cum am spus. Doamne, și erau atâtea cozi! Oriunde priveam, vedeam cozi interminabile. La un moment dat, trecând prin piațeta de la Universitate trec pe lângă o asemenea coadă. Neînțelegând ce așteaptă totuși atâția oameni, am întrebat ce se întâmplă.

Primul an în București

Bucureștiul așa cum îl vedeam eu

Ce credeți că se întâmpla? Se aștepta maxi-taxi. Nu am insistat asupra explicațiilor, dar nici nu înțelegeam. De ce stăteau la asemenea cozi și nu alegeau metroul, tramvaiul, troleul etc.? Am conchis că aveau ei un scop și o logică pe care nu-l intuiam sau înțelegeam. Un lucru e clar: primul an în București a fost piatra mea de încercare.

Cozile la casele de bilete ale cinematografelor, teatrelor și spectacolelor le înțelegeam. Acestea erau singurele mijloace de a ne deconecta. Deși nu-mi plăceau, (cozile) mă alipeam adesea câte uneia dintre ele. Mai ales după primele luni petrecute deja în primul an în București. Începusem să mă obișnuiesc cât de cât cu bucureștenii și comportamentul lor specific.

Oricum, aș fi preferat să îndur orice, numai să-mi iau porția de cultură. Stătusem cumințică în primele luni. Cumva în expectativă. Îmi luasem timp (și temă) de studiu. Evitasem să mă aventurez singură prin Bucureștiul necunoscut. Fără GPS-ul și gadgeturile de astăzi, mă temeam să nu mă rătăcesc.

Primul an în București

Primul an în București – cele mai multe piese de teatru, spectacole

Mă descurcam binișor din Militari în centru (Piața Unirii) și înapoi. Dar nu mai mult. După câteva luni însă, am început să circul mai mult. Tocmai de aceea, în timpul liber mă așezam la cozile de la casele de bilete.

Îmi lipseau piesele de teatru văzute cu abonamentul din orașul meu natal. Ce-i drept, nici nu puteam face prea multe lucruri în cele câteva luni câte trecuseră. Era un început timid, dar era.  Deși mult gri, cu cât mergeai mai mult pe străzile orașului, descopereai arhitectura impresonantă. În orice caz, în primul an în București cred că am văzut cele mai multe piese de teatru. La fel pot spune și despre filme sau spectacole-concert.

Mai erau și restaurantele. Athénée Palace și Capșa erau printre preferatele noastre, dar și grădinile, terasele și parcurile, muzeele. În fiecare zi descopeream ceva nou. Locuri despre care doar citisem sau auzisem înainte de primul an în București. Îmi amintesc cum abia adșteptam să pornim în explorarea orașului.

201 Primul an în București

La pas prin București

Împreună, oricum totul se vedea în altă lumină. Iar fascinația care mă cuprindea cu fiecare edificiu, străduță sau colț de oraș descoperit era imensă. Posibil să mai fi uitat mici detalii, dar lucrurile importante, în niciun caz.

Cum să uit plimbările la pas pe Calea Victoriei? Doamne, și câte am făcut!!! Sau, plimbările pe Lacul Cișmigiu, Herăstrău și prin Grădina Botanică. Banca din Cișmigiu pe care am mâncat fasole cu cârnat la borcan? Asta chiar nu am cum să uit vreodată.

Era o perioadă destul de grea pentru noi. În urma episodului despre care am povestit aici, am ales ca după program, să petrecem cât mai mult timp în oraș. Căutam casă, făceam planuri în timp ce ne plimbam, vizitam tot ce se putea sau mergeam la spectacole.

index 2 Primul an în București

Împreună am învins și temeri și frici

Pe lângă toate mai eram și teribil de speriată. Mă aflam într-un oraș neprietenos, fără mama, tata, fratele care îmi erau mereu sprijin. Aveam dragostea și sprijinul iubitului meu, dar când totul e străin și ostil, nu e simplu.

Îți trec prin minte tot felul de idei. Uneori, mă întrebam dacă doar iubirea și susținerea erau suficiente. Noroc că nu-mi dădea timp de astfel de gânduri. Încrederea și respectul au devenit aliații de bază ai iubirii.

maxresdefault Primul an în București

Când porneam de mână prin orașul încă necunoscut, dispăreau aproape toate grijile, toate temerile. Pe atunci nu înțelegeam, nu știam să descifrez tot ce simțeam. Știam doar că sunt bine dacă suntem împreună. Și că nimic nu ne va sa sta în cale pentru a ne împlini tot ce ne-am promis.

Între bucureșteni get-beget și ”adoptați”

Trecând prin fel și fel de faze, primul an în București începea să aibă un sens. Încet- încet, orașul nu mi se mai părea atât de ostlil. Avea farmecul lui. Avea o frumusețe pe care trebuia să i-o descoperi. Cât despre oameni, începeam să-i înțeleg. Probabil, cei veniți (ca mine) aveau propriile supărări, frustrări etc. 

Ceilalți, bucureștenii get-beget, se distingeau printr-un ușor aer de îngâmfare. Era nevoie de puțină diplomație și o atitudine de încredere de sine pentru a te împrieteni. Pe de altă parte, știam că abia la a 3-a generație de născut- crescut în București, putea fi considerat bucureștean. Așadar, nu-mi rămânea decât să îi studiez în liniște, fără a mă exprima. Odată ce îmi dădeam seama din care categorie făceau parte, îmi era mult mai ușor.

08 1996 TNBInter Primul an în București

Primul an în București este greu pentru oricine, dar niciun început nu este ușor. Descoperind arhitectura orașului, marii artiști ale căror spectacole le devoram, edificii vechi, începeam să îl îndrăgesc. În afara faptului că era cel mai mare, era ca orice alt oraș nou în care aș fi ajuns. Am realizat de fapt, că este vorba despre capacitatea de adaptare.

Primul an în București – regrete

La care se adaugă desigur, omul de lângă tine, iubirea, susținerea, prietenii, mediul în care muncești etc. Și, poate ar mai fi ceva, dar doar din punctul meu de vedere. Pentru că mie îmi place să fiu în mijlocul acțiunii și totul se întâmplă acum, am ajuns să iubesc Bucureștiul. La ani de la primul an în București, pot spune că aș face aceeași alegere. 

2b7447aaf8fd52d1da67ab1c230305f0 Primul an în București

Există însă și un regret, acela că nu am fotografii din primul an în București. Să nu mai spun de filmat.  Așa aș fi putut arăta și povesti mult mai bine despre Micul Paris de altă dată. Aș fi putut arăta și spune povestea Carului cu Bere, cum arăta Strada Lipscani – centrul vechi de astăzi. Magazinul București, Eva sau Grădina Trocadero, Teatrul Național, biserica Sfânta Vineri sau Berăria Gambrinus. Și multe altele care acum nici nu mai există.

Dar, în apărarea mea pot veni cu explicații. În primul rând nu bănuiam că voi ajunge să scriu despre orașul care m-a adoptat. Apoi, atunci nu eram pasionată- sau nu-mi dădeam seama-, de fotografiat. Ceva materiale am mai găsit totuși și le-am adunat. Deci, aș putea scrie câteva povești despre primul an în București. Ce credeți, ar fi de interes?

Până data viitoare, trăiește, simte, iubește!

Cu bucurie și drag,

MM

Mulțumesc pentru vizită! 
Dacă informațiile din articol ți-au plăcut, vino din nou pe acest blog și oferă-i editorului o cafea .
Găsești ceva interesant/util și aici:
5/5 - (1 vote)