Cheia vieții: să o trăiești ca pe un vis!

Răsucesc cheia în ușa de la intrare, dar spre surprinderea mea, nu se întâmplă nimic. Ne privim în ochi și încercăm din nou, dar același rezultat. Apăs butonul soneriei care eliberează un sunet strident în liniștea ce învăluie blocul. E începutul verii și al vacanței mari. Copiii au fugit în provincie la bunici sau în tabere iar restul oamenilor sunt în concedii. Întregul bloc este cufundat într-o liniște apăsătoare iar zgomotul eliberat de soneria rusească poate fi comparat cu o alarmă de incendiu. În așteptarea răspunsului de dincolo de ușă, timpul dă impresia că se scurge cu viteza melcului șchiop. Nu am auzit nici pașii, nici zgomotul obișnuit, șleampăt al papucilor de casă. Ultimele zile fuseseră teribile, cu milioane de gânduri și experiențe mai tari decât cele întâlnite în romanele pe care le citisem.

Tocmai ne întorseserăm victorioși în demersurile noastre, cu siguranță plini de iubire și speranță în viitorul nostru. Ne iubeam și aveam credința că aceasta ne va fi cel mai bun scut, ajutor, aliat, pentru a învinge orice obstacol. Nu aveam casa nostră, dar aveam convingerea că vom reuși să avem una. Existau ambiții, orgolii și presiuni din partea familiei, so what? Ne aveam unul pe celălalt, aveam încrederea, iubirea și înțelegerea, suficiente argumente pentru a învinge orice fel de înfruntare. Nu aveau decât să-și bată capul cu tot felul de intrigi și probleme inutile, noi aveam drumul nostru, indiferent de ce se întâmpla sau se voia în familie.

Victorie sau înfrângere?

Victoria noastră avea să țină fix până în mijlocul sufrageriei în care locuiam ca chiriași, pentru o perioadă de timp. Ajunși aici, scena era greu de înțeles și explicat. Puținele lucruri pe care le aveam zăceau pe jos în mijlocul camerei, mutate nervos din când în când, dintr-o parte în alta de Jeni. Vorbele păreau gloanțe slobozite de o pușcă pe care nu o mai poți controla, ciuruind tot ce întâlneau în cale. Pe mine mă nimereau cele mai multe. Probabil păream ținta sigură văzută de trăgător. Iar ultimul glonț m-a nimerit direct în inimă. Victoria se transformase într-o înfrângere??

Lacrimile îmi curgeau fără încetare și în mintea mea se învârteau cele mai negre gânduri. Brațele lui m-au înconjurat, moment în care am simțit încredere și iubire. Sărutările care îmi uscau lacrimile  și cuvintele spuse printre ele veneau ca un balsam peste rănile sângerânde. Totuși, o umbră de îndoială se cuibărea încetișor în sufletul meu.

Știe oare cineva, care este hotărârea cea mai bună în astfel de cazuri? Mi-aș fi dorit să mă pot consulta cu tata, fiind convinsă că el ar fi singurul care are o soluție potrivită. Din păcate era la câteva sute de km. depărtare, iar dacă ar fi aflat, s-ar fi urcat în primul mijloc de transport pentru a ne fi alături. Nu! Categoric trebuia să găsim singuri rezolvarea.

Mulțumesc pentru viață și iubire!

Mă scutur de gândurile care mă năpădiseră precum pânza de păianjen. În primul rând, realizez că nu mai pot rămâne nicio secundă, singură în această casă. Îmi șterg lacrimile cu gust amar și încerc să mă adun. Nu stăpânesc eu tainele lumii la vârsta asta, dar pot să mă mulțumesc cu ce am: viața și iubirea omului drag.

Noaptea de vară cobora încet peste orașul în care ajunsesem de doar câteva luni. N-a fost orașul visurilor mele, nici în visele sau joaca de copil nu mi-am dorit să ajung să-mi trăiesc viața în capitala țării. Cu toate astea, am lăsat totul în urmă și am urmat drumul croit de soartă, urmându-mi marea dragoste. În ciuda fragilității, a felului meu de a fi – emotivă, sensibilă, fragilă-, aveam o bază solidă construită pe educație și principii. Împreună cu încrederea pe care o clădisem până la acel moment din fapte concrete, acestea îmi dăduseră curaj și putere.

Cheia vieții: să o trăiești ca pe un vis

Iată-mă așadar, în orașul străin și neprimitor, – cel de care fugeam -, în curtea unei fabrici, singură, supărată, dezorientată. Totul părea să-mi fie împotrivă: căldura insuportabilă, oamenii reci, aglomerația, iar peste toate, situația nou creată. Portarul, un om trecut prin multe în viață, mi-a oferit ghereta în care își făcea serviciul și o bancă din lemn. Habar nu am ce înțelesese, nu-mi amintesc decât că m-a privit părintește, ceea ce m-a făcut să cred că înțelegea mai mult decât i-am fi putut noi explica.

O bucată de cer albastru

Doar cerul este de un albastru atât de intens încât simt că îmi transmite putere și încredere. Milioanele de stele de pe bucata de cer de deasupra mea îmi dau o senzație plăcută. Este asemenea celei pe care o încercam când simțeam nevoia să fiu singură. Parcă îmi dă un pic de siguranță și putere! Am iubit dintotdeauna momentele de solitudine în care îmi pun ordine în gânduri, în care sunt eu cu mine și eventual, o bucată de cer albastru. Vreau să-mi trăiesc povestea de iubire, vreau să-mi trăiesc viața! Vreau prea mut?!?

La lumina lunii și a singurului bec din capătul porții imense, din fier, citesc până nu mai disting literele. Ce păcat! Cititul mă ajută să mă detensionez puțin și să-mi limpezesc gândurile. Reiau, pentru a mia oară, filmul cu tot ce s-a întâmplat în ultimele ore, doar -doar reușesc să înțeleg care este de fapt “mobilul”. Rolul de Sherlock nu-mi iese, dar încerc să mă gândesc la cuvintele frumoase de iubire, încurajările și asigurările soțului meu. Mă gândesc la puiul zămislit din iubirea noastră și îmi mângâi pântecul în dorința de a-i transmite toată dragostea și siguranța de care sunt capabilă.

Cămăruța pe care mi-o cedase portarul nu avea decât un fel de măsuță și o bancă din lemn, incomodă. Măcar reușea să mă adăpostească de țânțari și zgomotele străzii. Noaptea a trecut greu și nici nu reușise să -mi fie un sfetnic bun. Așteptam dimineața ca pe ceva ce ar fi putut să șteargă totul. Mi-aș fi dorit să mă trezesc în altă lume sau, măcar cu o lună în urmă,  înainte de “furtună”, când totul era atât de frumos.

Cheia vieții: să o trăiești ca pe un vis

Soarele își trimitea primele raze ale zilei, însă mă găseau la fel de deznădăjduită ca ultimele din seara precedentă. Înainte ca omul să se pregătească de predarea schimbului, soțul meu a venit să mă ia, dar nu singur. De după imensul buchet de trandafiri pe care mi-l pregătise, nu-i vedeam decât ochii de care eram îndrăgostită. L-am strâns la piept  fără să țin seama de spini, care, fie nu i-am simțit din cauza bucuriei de moment, fie nu m-au înțepat. Erau atât de proaspeți, atât de frumoși, atât de … erau minunați! Ne-am luat de mână, mi-am strâns trandafirii în brațe ca pe copilul a cărui viață pâlpâia în mine și am plecat să (ne) înfruntăm viața.

Acesta este un fragment din povestea de viață, povestea noastră de iubire.

Până data viitoare, trăiți fiecare clipă de viață ca pe un vis!

UniquebyMM

 

Mulțumesc pentru vizită! Dacă v-a plăcut povestea, mai poftiți!

Luați în calcul abonamentul la blog ca să nu le pierdeți pe următoarele sau, dați like paginii de Facebook.

Share and Enjoy !

0Shares
0 0