Bun găsit, dragii mei prieteni! A iubi, iubire… sunt oare doar simple cuvinte?! Hai să analizăm un pic, că tot suntem renumiți pentru asta. :-P Apropo de cuvinte, bineînțeles, niciunul nu este ”doar un simplu cuvânt”. Toate cuvintele au o importanță și un impact extraordinar, nebănuit asupra noastră. Necunoscut pentru cei mai mulți dintre noi. Dar, să mergem mai departe cu ceea ce propuneam inițial. Despre a iubi.
A iubi, iubire … A iubi până la capăt
Un mare câștig al acestei epoci, putem spune că este online-ul. Cu niște condiții însă: de n-ar fi atât de solicitant, de s-ar putea face o selecție a prostiei, a urii și micimii. Desigur, de ultimele nu este scutit nici offline-ul, dar tocmai de aceea, online-ul ar putea fi un câștig. Anyway …
Faptul că pot scrie aici, pe blog este pentru mine un mare câștig. Blog pe care apropo, mi l-am făcut după ce am trăit perioade în care nu aveam rețele de socializare, telefoane mobile… Dar mai ales, a lipsit libertatea de exprimare. You knew sau așa îmi imaginez. Zilele acestea gândurile m-au dus însă către altceva, mult mai profund: a iubi. A iubi până la capăt, a iubi profund, real, în orice condiții. Mai ales în cele grele, vitrege, nesigure.
Am scris puțin, spre deloc despre acest sentiment atât frumos. Atât de simplu și totuși atât de complex. Despre relația sau povestea mea de iubire. Motivul: nu-mi place să scriu despre mine, despre lucruri (prea) personale. Cel mai probabil nu ar interesa pe nimeni astfel de lucruri. Oamenii sunt mult mai atrași de știri șoc, de ceea ce se întâmplă în lume, breaking- news uri, chiar cancan, etc.
A iubi – o poveste ca oricare alta
În plus, mereu mi-am spus că este o poveste ca oricare alta. Cu nimic deosebită. Ce m-a făcut să ies din această logică a fost însă tocmai o poveste de iubire. O poveste ce a durat de la început până la sfârșit. Poveste care m-a dus cu gândul la anii noștri împreună, la iubirea ce durează de 41 de ani (și aproape jumătate). La întrebările care ni se adresează adesea: ce v-a ținut atâția ani împreună? Cum ați rezistat, cum ați reușit, cum reușiți încă? Ce înseamnă a iubi pentru voi?
Pentru unii, mai ales pentru cei care nu cred în iubire până la capăt, e de neconceput. De neînțeles. Pentru noi, nu știu când au trecut anii! Mi se pare că a început de curând. O scurtă scanare a vieții pe această perioadă, et voilà: sunt aici. Convinsă fiind că e bine să scriu. Să rămână cumva o pagină- mărturie a ceea ce a însemnat cu adevărat, a iubi. Because… acea poveste de iubire. Și, deoarece a iubi este un sentiment nobil.
Deși, eu însămi nu credeam în iubirea pe care de altfel mi-o doream. Era ceva mai presus de definiția verbului a iubi. Mă refer desigur la tipul poveștilor scrise în romane. În a cărei existență, orice om cu picioarele pe pământ, nu credea. Bineînțeles, erau destui ”proroci” și atotștiutori care țineau să-mi întărească și mie această credință.
Mit versus realitate
Că viața are suișuri și coborâșuri, că omul iubește, dar și urăște. Dar oare e ceva nou sub soare în asta? Că oamenii (a se citi bărbații) se plictisesc, și dau bir cu fugiții la fiecare obstacol. Despre copiii din cauza cărora, obligatoriu, se nasc divergențe de opinii.
Mai grav, bărbații se simt abandonați odată cu apariția copiilor. Iar cei mai mulți își găsesc alinare în brațele vreuneia care nu are alte obligații. Ce să mai spun despre rutină? care, spun ”experții” intervine volens-nolens(!?!) și o macină precum carii lemnul. Bașca, femeia trebuia să fie supusă, you know, bla, bla, bla.
Începusem să mă îngrijorez de-a binelea cu toate astfel de ”sfaturi”. Aveam mult mai multă încredere în înțelepciunea bunicilor. A unor oameni, puțini, dar foarte valoroși, cu adevărat inteligenți. Eu ieșeam oricum din tipare. Chiar dacă eram crescută sub rigorile unor vremuri de tristă amintire. Iar cireașa de pe tort, meseria tatălui ne îngrădea mai mult decât pe ceilalți de seama noastră.
A iubi – simplu, doar la prezent
Îndrăzneam totuși să mă las puțin purtată de magia iubirii, de poveștile demne de romane. Atât cât să-i dau șanse poveștii care avea să se scrie în viețile noastre. Cât să mă las purtată de valul, pașii iubirii ce o primeam ca un dar. De altfel, când dragostea pune stăpânire pe inimă, creierul dictează de acolo, din inimă.
Altfel spus, al doilea creier, care nu mai ține cont de nimeni și de nimic. Cântă el, creierul, o muzică fantastică de-a dreptul. O muzică ce nu se poate descrie și cred că nici scrie pe vreun portativ. Altul decât cel știut doar de inimile care iubesc. E o muzică pe care nu o poți ignora, nici dacă ai vrea. Când rațiune nu mai e, care parte a corpului să mai acționeze rațional!?
Cum te-ai putea împotrivi frumuseții, vrăjii pe care numai sentimentele de iubire le pot emana? Firește, în cămăruța special dedicată iubirii, visam la povestea care să țină … până la capăt. Alegere rostită o singură dată, păstrată însă o viață de om. Să fie acel a iubi simplu, doar la prezent. Acel a iubi pe care să nu-l poți conjuga la trecut. De la un capăt la altul al vieții. Al poveștii.
Momente unice, iubire pură
Fără aplicații și programe, cu realități dure, cu regulile rigide, iubirea și-a făcut drum spre inimile noastre. O iubire despre care nu știusem că există. Altfel chiar și decât cele despre care citisem în romanele de dragoste. O iubire atât de reală, de simplă, dar atât de intensă, de frumoasă!
Eh, e la început. Așa se întâmplă, dar nu ține mult. E săptămâna oarbă, e vraja de început. Câte alte astfel de filosofii nu mi-au auzit urechile…, nu are sens să mai spun. Trăiam ceva de neimaginat și dragostea omului ales mă învăluia astfel încât mă simțeam de neatins. De nimic și de nimeni.
Sigur, viața ne-a oferit de toate, mai mult decât ne-am fi putut imagina. Viața bate filmul!?! o daaa, DA! Ne-a supus unor încercări la limita dintre viața și moarte. Am avut de înfruntat situații din care probabil mulți ar fi fugit mâncând pământul. Mereu însă îmi aminteam cuvintele pe care ni le spuseserăm. Ca un fel de jurământ sacru, știut doar de noi doi. Nescris.
A iubi, dincolo de cuvinte
Dincolo de jurăminte sau tandrețe, promisiuni sau planuri, realitatea e cea care te trântește, la propriu, de pământ. Sunt clipele în care te afli cu un picior în prăpastie și nici măcar pe tine nu te mai poți baza. Sunt momente inimaginabile pe care poate, nici măcar nu-ți dorești să le supraviețuiești. Ei bine, dacă omul de lângă tine nu te abandonează, dimpotrivă e acolo, te susține, te ajută … atunci asta înseamnă a iubi.
Nu spuneam prea des ”te iubesc”. Îmi era greu, atâta timp cât eram crescută cu gesturi tandre doar în somn. Bref, mai eram și genul care nu exprimă ceva fără a fi convinsă. Gesturile, mângâierile, cuvintele încurajatoare adresate cu respect din partea partenerului erau mult mai relevante.
Era suficient să văd stelele din ochii verzi-albaștri în care îmi simțeam oglindit sufletul. Știam că steluțele acelea însemnau iubire. Mai mult de-atât, învățam să le traduc cu: încredere, respect, înțelegere. Simțeam mai mult decât vorbeam, prin toți porii ființei mele. Și mă bazam pe propria intuiție. Nu aveam cărți de dezvoltare personală, coach- i sau tot felul de guru. Citeam mult (ca și acum), iar cărțile îmi erau cei mai buni prieteni & sfătuitori.
Oameni a căror experiențe pot fi lecții de viață
Cărți de psihologie, romane de dragoste, chiar și SF-uri, reviste, tot ce găseam. Cărți de tipul celor de autodezvoltare însă nu existau. Găseam însă în fiecare ceva care mă ajuta în sensul acesta al cunoașterii, al autodezvoltării.
Îl mai aveam și pe tata, cu care puteam discuta orice problemă. Nu pentru că mama nu m-ar fi înțeles, ci pentru că nu voiam să o știu suferind pentru vreo presupusă suferință a mea. Mai era bunica dinspre mamă. Știuse să managerieze o căsnicie, ba, în ciuda simplității o poveste de iubire care a rezistat celui De-al Doilea Război Mondial.
Spunea așa, ca și cum ar fi povestit capitole dint-un roman, multe lucruri. Avea un fel de a strecura anumite îndrumări, povețe desprinse din realitatea trăită. Dacă erai atent ți aveai puțină istețime, băgai la cap, să o citez. Memorai, adică. Păstrai undeva într-un sertăraș secret pe care îl deschideai când venea timpul. Interpretai, adaptai realității, poveștii tale de viață.
Unele dintre acestea mi le-am transformat ulterior, când îmi trăiam propria poveste, în principii. Când am rămas fără ei, din ceea ce acumulasem, ce învățasem, am pus în aplicare. Maturitatea își spunea cuvântul și, în momentele în care mă simțeam copleșită, îmi erau mai utile decât o ședință de terapie.
A iubi înseamnă și respect, încredere, înțelegere
O mie de vorbe, doi bani nu fac- obișnuia să mai spună bunica. Înțelegeam expresia mai bine decât oricând, atunci când am întâlnit omul care mă iubea cu adevărat. Nimic din ceea ce mi se părea că trăisem până atunci nu era adevărata dragoste.
Omul de lângă mine cu care am învățat cu adevărat sensul lui a iubi, era așa cum îmi dorisem. În ciuda tuturor obstacolelor, a provocărilor de tot felul, reușeam să ne păstrăm iubirea. Mai întăriți după fiecare reușită, după fiecare mic sau mare succes. Era mai mult decât definiția lui a iubi. Sau, ceva ce poate fi adăugat, în opinia mea. Înțelegeam că a iubi înseamnă pe lângă iubire, respect, încredere, înțelegere.
Cei care dau șanse căsniciilor, relațiilor, poveștilor de iubire de lungă durată, s-ar putea aștepta la miracole. Unii, pot crede că există rețete magice sau secrete. Eu nu vreau să dezamăgesc pe nimeni, dar nu există nimic din toate acestea.
Să poți spune ”te iubesc” și după 30, 40, …X ani, nu înseamnă că perechea ta îți este cel mai bun prieten. Știți de ce? Pentru că unui prieten i te poți confesa, poți vorbi despre tot felul de lucruri, până la un punct.
Partenerul este altceva decât cel mai bun prieten
Mă puteți contrazice, dar nu cred că există prietenii în care se poate spune absolut totul. Deoarece, suntem diferiți. Cu siguranță ne asemănăm, avem afinități, pasiuni, opinii comune. Există însă, cel puțin un punct în care ne despărțim, fiecare având altă opinie, alte credințe, etc. Iar pentru a merge mai departe se fac compromisuri.
Într-o căsnicie, treci altfel granița aceasta. Înveți să accepți acele opinii, deoarece știi, ai încredere în iubirea și respectul celuilalt. Unui prieten nu-i poți arăta dragostea despre care vorbim. E altceva. Cu alte cuvinte, soțul/partenerul este mai mult sau, altceva decât un prieten. Decât cel mai bun prieten.
Bineînțeles, în nicio căsnicie (relație) nu e întotdeauna roz și norișori pufoși. Nu este totul numai lapte și miere. Doar suntem oameni. Unici, cu personalități diferite. Nu roboți. Există însă ceva, o chimie, o ”magie”, niște legături invizibile ce se consolidează cu fiecare zi. Dar ce rezolvi cu jigniri, cu lupte de a-ți dovedi, știu și eu, puterea, supremația. Cuvintele dor, provoacă răni adânci și de multe ori de nevindecat.
A iubi înseamnă libertatea de a te bucura
Îmi amintesc cum la început sufeream, mă închideam în mine și plângeam. Erau ”instrumentele” la care apelam dacă nu găseam o soluție. Nu jigneam, pentru că nu îmi e felul și știam că orice cuvânt nepotrivit ar răni. Până am înțeles că suntem doi oameni care construiesc, iubesc, trăiesc. Avem sentimente, avem plusuri și minusuri (ce să facem dacă perfecțiunea nu există!). Atunci am început să apelez la ce citisem, ce ascultasem, la experiența altora din care desprinsesem povețe, sfaturi.
Am început să-mi însușesc lecția de a mă pune 5 minute în locul celuilalt. Să gândesc din punctul lui de vedere. Să fiu mai receptivă și mai atentă la gesturi, decât la vorbe. La limbajul corpului, implicit al iubirii. Desigur, aceasta este exprimarea conform zilelor de astăzi. După ce am citit și cărți de dezvoltare personală, de comunicare și gestionarea relațiilor. Am ascultat podcasturi, terapeuți, profesori doctor, etc.
Atunci, am înțeles că înțelepciune înseamnă să cântărești bine lucrurile. Să analizezi cu obiectivism situația. Să nu excluzi că ai greșit, ba dimpotrivă, să accepți și să-ți recunoști greșeala. Să încerci, împreună eventual, să corectezi/corectăm ce e greșit și să eviți/evităm situațiile viitoare de acel tip. Să știi să gestionezi relația fără a te sinchisi de ”ce spune lumea”. Suntem doi oameni ce-și trăiesc viața, povestea, fix așa cum cred, cum simt. Doi oameni care au libertatea de a se bucura, de a simți energia pe care o emană iubirea.
Iubirea se înfăptuiește
Iubirea nu are nevoie de spectacol. Nu are nevoie de rețele de socializare în care să o zugrăvești ca într-un pictorial de succes. Nici de lux, averi și cadouri non-stop. Iubirea nu are sfârșit! Iubirea nu are un deadline de care trebuie să te ții. Iubirea se înfăptuiește. Iubirea (se) trăiește, se întărește, crește, se împlinește. Pur și simplu.
Dragostea nu e angajament. Nu are nevoie de aprecieri, de aplauze, like uri sau inimioare. Și mai puțin, hate. Iubirea este și recunoștință, loialitate, dăruire și blândețe. E mult? E puțin? mi se pare suficient pentru ca a iubi să dăinuie. Gesturile de iubire pot fi mici sau mari, pot fi făcute în zile obișnuite sau importante. Depinde cei doi protagoniști. De viață și de a ei generozitate.
A iubi până la final
Pentru ca a iubi să dăinuie, mai e nevoie și de ceva curaj. Asta cred eu, privind în urmă la cei 41 de ani și jumătate. Curajul de a-l însoți pe cel pe care l-ai ales să-ți fie iubit, partener, soț, până la capăt. Nu-mi place să spun ”până când … vă va despărți”, dar cam acolo bat. Dincolo de toate însă, respectul și încrederea fac casă excelentă cu iubirea și înțelegerea.
Aveți încredere: a iubi poate fi o poveste care durează muuult…până la capăt. Ar mai fi multe de spus, dar vă las să reflectați și să trăiți o poveste de iubire fără sfârșit.
Până data viitoare, iubiți-vă mult!
Cu bucurie și drag,
Mirela
Multumesc pentru vizită!
Dacă informațiile ți-au fost utile, aștept să revii pe acest blog. De asemenea, poti oferi o cafea editorului !
Ceva interesant ai putea găsi și aici:
Sunteti un exemplu frumos pentru tanara generatie care se plictiseste repede si sare dintr-o relatie in alta. Sa aveti parte de multi, multi ani frumosi impreuna.
Mulțumim, draga mea! La fel vă doresc și vouă, din toată inima!
Puuup & îmbrățișez!