Frica de a mă bucura cu adevărat

Salutare, oameni dragi! Într-un articol de revenire la scrierile de pe blog spuneam că voi scrie ce simt. Bineînțeles, nu înseamnă că până atunci aș fi scris altfel. Sunt convinsă că s-a văzut atunci când au fost articole din categoria ”impuse”. De aceea nici nu am simțit nevoia să specific. Se vedea cu ochiul liber.

Ce am vrut să spun cu ”simțirea” a fost în sensul de, fără presiune. Au fost perioade când scriam un anumit număr de articole pe săptămână. Făcusem propriile reguli pe care mi le respectam, crezând că altfel dau greș.

So, despre scris când simt. Am simțit că pot să scriu despre ceva ce nu am fost în stare să vorbesc cu nimeni. Deși au trecut mulți ani, acum am avut acest sentiment. Acum am simțit că pot vorbi despre frica care mi-a umbrit bucuria. Moartea tatălui meu ne-a luat prin surpindere șocându-ne și schimbându-ne viața tuturor. Pe a mea însă, într-un mod diferit. Aș folosi cuvântul altfel, dar nu vreau să devină agasant, repetându-l.

Cum a apărut frica

Nefericirea s-a produs în luna septembrie, după ce îmi sărbătorisem ziua de naștere. Am învățat că ziua de naștere este deosebită, importantă și că trebuie să o faci astfel. De aceea, aniversările noastre, ale noastre și a le copiilor erau respectate și transformate în sărbători. Obișnuiam să ne facem surprize, să organizăm și să ne petrecem zilele în cel mai adevărat sens. Cu prietenii noștri deosebit de înzestrați cu simțul umorului și al voioșiei. Prieteni adevărați, în sensul cel mai bun și corect al cuvântului.

În anul acela, de aniversarea mea am ajuns la munte, la Cheia. Am găsit o vilă care nu era ocupată decât de gazdă și încă un cuplu. Cuplu care a și plecat, habar nu am când, unde sau de ce. Așadar, a rămas doar gașca noastră, mare, de vreo 16 persoane și gazda.

Petrecerea a fost una dintre cele mai tari, dacă nu cea mai tare, grozavă. Probabil cum petreceți mulți dintre voi. Fără grijă, fără a-ți înfrâna în vreun fel sentimentele, râsul. Fără frica de a te bucura. Așadar, s-a râs mult, s-a dansat desculți în ploaie, s-a cântat, s-a făcut foc de tabără. Vă imaginați că s-a făcut și grătar, s-a băut bere răcită în pârâiașul care traversa curtea. A fost și vin, șampanie, cozonac, prăjituri și alte nebunii, să nu intru în detalii despre meniu.

”Nu râd a bine”

Amintesc totuși câte ceva de la acea petrecere de pomină. Seara am ieșit la plimbare  prin stațiune și fiecare a făcut cinste cu câte ceva. Cum oferta de atunci era limitată, un prieten a cumpărat un bax de sărățele. Un bax, nici mai mult nici mai puțin, tot ce mai avea chioșcul respectiv. :-P 

Sigur că am râs de nu mai știam de noi. Sărățelele însă au fost extraordinare a doua zi, la mic dejun. Pâinea se terminase iar în stațiune nu am găsit, deci au mers perfect la sandvici. Sigur că nu mai mâncase nimeni combinația respectivă, prin urmare a fost și ceva inedit.

Apropo, ați mâncat sandviș cu sărățele din acelea rotunde cu mușchi file și cașcaval? E deicios. A fost muuultă distracție. Nu știu dacă vă puteți imagina. La un moment dat însă, mi-a trecut prin minte că ”nu râdem a bine”. Un fior rece mi-a trecut pe coloană iar frica m-a cuprins pentru cteva secunde.

Frica de a mai râde și bucura la maximum

Am citit multă lectură motivațională, psihologie, despre meditație, etc. Poate că a fost puterea cuvintelor, poate atragerea negativului. Nu știu. Nu pot spune cu convingerea ce anume a fost. Dar când s-a întâmplat tragedia, am fost sigură că ”nu am râs a bine”. Și frica m-a paralizat. În prima fază m-am învinovățit. Mult, ani mulți.

M-am dezmeticit doar după ce cineva mi-a vorbit dur și realistic, cu efectul unei pălmuiri. Îi mulțumesc și acum că m-a trezit la realitate. Aveam copii, familie care avea nevoie de mine. Nu de cea care trăia parcă în transă, ca o mașină pusă pe pilot automat. Ci de mine ca mamă, soție, prietenă, colegă, cum fusesem înainte.

Nimeni însă nu a reușit să mă facă să scap de frica de a mă bucura. Să simt din nou cum simțeam înainte de tragedie. Pur și simplu nu am mai putut să gust cu adevărat gumele, darămite să le fac. Să râd din toată inima, să mă bucur fără frica că ceva rău se va întâmpla. Ani întregi, mulți, mulți ani, nimeni nu a știut ce luptă, ce chin înduram. Pur și simplu nu mai știam să mă distrez, să mă bucur din toată inima, fără ca frica să-mi blocheze inima și mintea.

Frica, suferița, sapă încet și sigur

Viața și-a urmat cursul și a făcut ce știe ea mai bine: m-a aruncat din nou în luptă. Cu încercări de tot felul, cărora trebuia să le fac față. De multe ori singură. Căci, pe lângă frica de a mă bucura, de a râde, se strecurase și sentimentul de dezrădăcinare. Fără tata, mă simțeam pierdută, a nimănui. 

Am fost pusă în situații în care trebuia să iau decizii de care depindeau viitorul copiilor. Încrederea?!?, nu, nu prea era cu mine. Mai degrabă era ceva de genul aruncatului cu capul înainte. Sau, acțiune înainte de rațiune. Poate tot frica era cea care conducea. Cert este că am făcut-o, riscând mult. Enorm. Fără lamentări, fără să știe altcineva în afara sufletului meu. 

Nici măcar psihologul la care am ajuns la un moment dat. Care m-a ajutat mult, dar nu și în acest sens. Iar asta nu pentru că nu era bun, chiar era un profesionist. Ci, pentru că nu am spus. Am reușit să țin foarte bine închis acel sertăraș în care frica era la ea acasă.  Suferința aceea, coroborată cu alte provocări dureroase, nu aveau cum să rămână fără consecințe. Bineînțeles, m-au afectat. Au săpat cum sapă apa în piatră și m-au doborât. Încet, dar sigur. Lucruri dovedite științific, de altfel. Vezi cărțile, interviurile Profesor Doctor Constantin Dulcan.

Devenisem un om trist

Inima sau motorașul cum îi spun eu, a fost prima care s-a revoltat. Sau, a explodat. Era și cea care cunoștea cel mai bine ce mi se întâmpla. Luptele interioare erau acolo, încă active, încă în acțiune. Fricile, la fel. Veneau și bucurii din când în când, pe care însă nu le puteam trăi la reala lor valoare.

Întâmplările nefaste, frica, loviturile aveau mult mai multă putere. Astfel, aproape că reușeau să anuleze sentimentele frumoase de bucurie. Și uite-așa, an după an, lupta se întețea, crescând și luând forma unui monstru. Mă transformasem într-un om trist, speriat, suspicios cu orice primeam din partea vieții.

Aveam parte de vreun succes sau de vreo reușită? Se mai întâmpla ceva bun, ceva pozitiv? Poate era o clipă, o fracțiune dintr-o secundă în care zâmbeam. Apărea o luminiță în ochi, o tresărire în inimă. Dar dispăreau înainte să ajung la ”maturitate”. De parcă cineva sau ceva stătea la pândă pentru a mă vâna și pedepsi din nou. Chiar era. Era frica.

Mitul s-a destrămat. Frica a dispărut(?!?)

Acum un an însă s-a rupt filmul. Planetele s-au aliniat favorabil, deși la început cu greu, chiar cu supărare. De ziua mea, tot de ziua mea! am avut parte de o descătușare. Am petrecut, am râs și m-am bucurat din toată ființa. Fără multă lume, într-o destinație despre care aveam o părere foarte proastă. Cu toate astea, am simțit din nou sentimentele de care mă temeam, despre care credeam că nu mai sunt în stare să le trăiesc.

Au fost 2 zile extraordinare. Mi-nu-na-te! În sfârșit, se terminase. Mă simțeam nemaipomenit. Plină se încredere, fără pic de frica de trăi bucuria. Iar dacă vă întrebați, nu, nici nu mi-a trecut prin minte că ”am râs a rău”. Am conștientizat însă că s-a ”spart ghinionul”, mitul s-a destrămat. Că frica sau ce anume mă ținuse încătușată, dispăruse.

Anul acesta însă, a fost, până acum, nici nu știu cum să-l numesc. Ciudat aș crede că i s-ar potrivi. Sau, imprevizibil. Mai mult decât aș caracteriza viața însăși, care are componenta sa de imprevizibil prin definiție. Să detaliez un pic.

De la capăt?!?

În primă fază, mi-am spus că e normal să fie așa: una bună, zece rele. Să fim serioși, știm cu toții că viața nu e numai lapte și miere sau norișori pufoși. Până la urmă, ceva diversficare, ceva încercări de-ale vieții sunt parte a normalității. Altfel, viața ar fi plictisitoare.

Oky, dar când șirul întâmplărilor nefaste, ciudate, nu dă semne că s-ar opri, ce poți crede? Atunci când se întâmplă lucruri dintre cele mai incredibil de imaginat, nu prea mai pare rațională logica de mai sus. Atunci ești îndreptățit să crezi că frica e din nou acolo.

Cam așa s-a văzut de la mine. Avalanșa s-a dezlănțuit. Lucruri pe care le credeam imposibil de zdruncinat, au devenit nisipuri mișcătoare. Oameni pe care nu i-aș fi crezut capabili de schimbare la 360 de grade.  Au venit peste mine tot felul de ”paranormale”- adică chestii de-a dreptul uluitoare, inexplicabile.

Înapoi în luptă. Start. Restart

Sigur că am trecut peste toate. Cum am putut și am știut eu mai bine. Cred că ceva încredere de sine tot am. Sau, poate am învățat câte ceva din ce am citit, ascultat, practicat. Pentru a mă mobiliza în pozitivism și stare de bine, mi-am propus să pun punct. Odată cu sfârșitul verii, să pun capăt șirului acela ce părea interminabil. Să înfrunt frica.

Mi-am toată încrederea în septembrie. L-am așteptat cu drag, cu răbdare și speranță de bine. L-am luat drept aliat, ca fiind luna mea. Cu bune și rele. Dar ziua mea…hmmm! mi-a pus din nou capac. M-am întors de unde am plecat. Frica de a râde, de a trăi cu bucurie, la maximum, cu toată ființa, mă vizita din nou. Oare demonul acela m-a ajuns din urmă? Să fie atât de puternic încât să nu reușesc să-l depășesc?

Mdaaa. Nu mai știu ce să cred. Ce să spun. M-am apucat de citit ”100 de reguli pentru a avea grijă de tine”. Fără a o căuta în mod expres. Pur și simplu voiam să fac ceva care să mă desprindă de tot și de toate. Ce altceva mă deconectează cel mai bine, în afara Buburuzei și a lui Patrick? Cititul.

Nimic nu e întâmplător

Ei bine, prima care mi-a ”picat” în mână a fost această carte scrisă de Richard Templer. Stătea acolo de parcă mă aștepta. Ca din întâmplare, am găsit-o prima. Ce întâmplare??! Nu există așa ceva! Nimic din ceea ce ni se întâmplă nu e întâmplător. NIMIC. 

Deocamdată diger fiecare regulă din această carte pe care o consider de-a dreptul providențială. Am ajuns la regula cu numărul 26: Râzi. ;-) Tare sau cum?!? Îmi amintesc cum în perioada grea pe care am traversat-o (înainte să mă apuc de scris) s-a întâmplat cam la fel. Doar că atunci, un om excepțional mi-a recomandat o carte care mi s-a potrivit. Citind-o, am simțit că îmi era destinată. A fost cea care m-a ajutat să mă ridic din prăpastia în care căzusem.

Ce simt acum? M-am mai detensionat. Cel puțin nu mai privesc loviturile pe care le-am primit ca fiind imposibil de întâmplat. Nu, nu am ajuns la faza de a le privi ca pe ceva normal. Este posibil nici să nu ajung vreodată să le etichez astfel. Totuși, par a fi vagi urme de vindecare.

Voi reuși!

Și, sunt foarte, foarte canalizată pe evenimentul frumos și mult așteptat al familiei. De fapt, acesta este punctul din care am pornit inițial. Motivul pentru care am simțit că pot scrie despre asta. Că vreau să lupt cu monstrul. Voi reuși! Voi învinge frica și voi râde, voi trăi, mă voi bucra din nou cu adevărat. Credeți și voi că voi reuși, nu-i așa? Dați-mi de veste aici.

Cu bucurie și drag,

Mirela

Mulțumesc pentru vizită!