• „Pentru a fi de neînlocuit, trebuie sa fii întotdeauna diferit”-

     

     

                          Din viață, despre viață!

    „Pentru a fi de neînlocuit, trebuie sa fii întotdeauna diferit”-  Coco Chanel.

     

    Trăim mereu spaime, frici de tot genul: de necunoscut, de întuneric, de apă, de noi începuturi, de avion, etc., din care învățăm, sau nu, cu ele trăim, sau nu, în funcție de alegerea fiecăruia.
    Prima mea mare frică, a fost atunci când am pornit pe drumul în doi, erau atâtea necunoscute, iar imediat următoarea, a fost frica de naștere.
    Cu mult timp înainte, nu știu dacă dintotdeauna, îmi doream să am un băiat, știam că va fi băiat, știam cum îl va chema, iar întâmplările din perioada aceea, îmi întăriseră și mai mult convingerea că așa va fi. Nici nu concepeam să fie altfel.
    Îmi spuneam eu ca și motivație/răspuns la întrebări că ei, bărbații, sunt puternici, sunt invincibili, de neatins…poate că asta venea și din sensibilitatea mea cam ieșită din comun.

    Teama însă punea stăpânire pe mine încet-încet, mă măcina, mă paraliza, întrebările se învârteau prin mintea mea ca într-un carusel, iar eu nu știam cine sau ce ar fi putut să mă ajute în elucidarea acestora. Așa am început să caut singură soluții pentru a-mi depăși fricile sau măcar pentru a le diminua.
    Nu aveam prietenii aproape, erau la mare distanță și ei și părinții, prin urmare eram doar noi, singurii care puteau găsi soluțiile tuturor întrebărilor, situațiilor, obstacolelor.

     

    Eram noi doi, în fața marilor încercări, exact ca atunci când urmează să te arunci într-un ring de luptă și tu nu știi să te lupți, să intri într-un hățiș, o junglă despre care nu știi nimic. Noi doi, într-o lume necunoscută, ostilă, rece, mare, rea.
    Așa că, m-am întors la prietenii mei cei mai buni, cei mai loiali și de încredere, din copilărie, cărțile, mai ales că îmi place, una din pasiunile mele, fiind cititul, de când am învățat să citesc. Am citit muuuult și din toate genurile, psihologia aflându-se printre ele. Prin urmare au devenit ajutorul meu de nădejde, prietenul nedespărțit, mamă, tată, etc.
    M-au învățat că puterea stătea în mine, că soluția sunt eu și cel de lângă mine, că și femeile sunt puternice, chiar dacă nu-și permit să înjure (în public), pentru că, nu-i așa, sunt niște doamne. Bine, acum nu cred că este universal valabil, dar să nu pătrundem în subiect (😆).

    Am luptat cu ideile preconcepute ale celor din jur sau din familie, am redefinit principii, percepții, valori, am început să văd altfel lucrurile și oamenii și mi-am dat seama că mai aveam ceva foarte important, un fel de chimie, aceeași lungime de undă, telepatie cu cel de lângă mine, cu care pornisem la drum.
    Era genul acela de ”telepatie”/lungime de undă, în care unul exprimă deja ceea ce gândește celălalt, era chimia  și asta era fantastic, era cel mai bun și cel mai de preț, valoros element.

    Am reușit să depășesc acele frici, am reușit să construim împreună, în ani și da, a fost băiat!

     

    Viata însă, nu este un drum drept, frumos, asfaltat, cu flori pe marginea lui, eventual, ea are tot felul de cotituri, intersecții, ciulini, sau chiar drumuri închise, care nu ne-au ocolit nici pe noi, pentru că nu eram altfel, altceva decât oameni, și au urmat alte spaime, lovituri.
    Acestea erau de alt gen: de a fi, sau a nu mai fi (în viață), nu, nu este Shakespeare, este chiar viața (mea)!
    A fost o perioadă foarte grea, niște zile în care nu știam dacă mai este în viață copilul meu, soțul meu, tatăl meu, era despre spaimă cumplită, groază, când unii, mă trimiteau exact în bătaia puștii, când foloseau copilul meu drept scut, despre dureri și (mari) dezamăgiri, doar amintesc. Atunci nu mai era timp pentru citit, dar învățasem câte ceva din psihologia comportamentală, venise timpul când trebuia să apelez la resursele mele, din interior, la ceea ce citisem, la exemplele concrete cu care mă confruntam.

     

     

    A funcționat legătura, chimia dintre noi(trei) care devenise mult mai puternică, înțelegând atunci că există oameni adevărați, cu sentimente, prietenul adevarat, cel care te ia „pe sus” din calea tăvălugului ce urmează sa te strivească.
    Mi-am întărit convingerile despre familia adevărată, despre noi, eram diferiți, simțeam diferit, eram o familie diferită, una frumoasă, unită, adevărată, iar după ce am depășit acest capitol, am adăugat încredere peste ce aveam.
    Ceea ce vreau să vă spun, dragii mei, să transmit, este că avem puteri nebănuite în noi, trebuie doar să știm să le valorificăm, să găsim în noi exact ceea ce avem nevoie la momentul dat.
    Nu trăim prin alții, nici în locul altora, trăim viața noastră!
    Doar că, din când în când, putem împrumuta din „biblioteca” -a se citi experiența- noastră sau a altora.
    Ma opresc aici, cu precizarea că perioada despre care vorbesc se referă la perioada trăită de noi (familia mea) în timpul revoluției și poate că voi scrie la un moment dat ”povestea” pe larg.

     

     

    UniquebyMM

    Rate this post

    Categories: Experiențe

    Etichete:

    Lasă un răspuns

    Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.