• Cum găsești soluții la provocările vieții. Prăpastia (1)

    Prăpastia sursa arhiva personală

     

    Bun găsit, dragi prieteni!

    Cum găsești soluții la provocările vieții.

    Dragi prieteni, înainte să intru în febra competiției la care tocmai m-am înscris, doresc să vă anunț că astăzi inițiez un proiect despre experiențe de viață. Un proiect pe  care îl țin la sertar de foarte mult timp, așteptând momentul oportun. Dacă acesta  este sau nu momentul, nu știu, dar așa am simțit. Este un proiect din care veți afla despre experiențe reale, trăite, nu imaginate și cosmetizate. Experiențe pe care doresc să vi le împărtășesc cu scopul de a înțelege și descoperi adevăratele valori, priorități ale vieții. Pentru a afla cum găsiți soluții la provocările vieții și de ce este important să fiți recunoscători. Pentru a învăța să prețuiți viața, familia, prietenii. 

    Începutul unei prietenii

    Prima poveste din această serie, cea de astăzi, este despre o experiență, trăită de o prietenă foarte dragă, bună.

    Într-o vacanță, am cunoscut o persoană care la prima vedere afișa o ușoară aroganță, sau cel puțin așa dădea impresia. Sufăr cam de același ”sindrom”, afișez același aer la exterior, deși sunt o fire comunicativă și îmi plac oamenii, prin urmare, am știut cum să mă apropii de ea. Subiectul, un pitic ce nu se dezlipea de fusta ei. Îmi plac tare mult copiii, așa că am legat repede conversații, împărtășind fiecare din experiențele sale. Astfel, în acea vacanță am petrecut mult timp plăcut împreună.

    După vacanță, ne-am văzut de câteva ori, descoperind cu fiecare întâlnire că avem aceleași gusturi, pasiuni, suntem pe aceeași lungime de undă. Ne înțelegeam nemaipomenit de bine, schimbam idei, ne făceam planuri, mergeam peste tot, construind o legătură specială, o chimie între noi.

    Prăpastia Sursa arhiva personală
    A urmat un eveniment frumos în familia lor pe care l-am onorat, toate se fac cu oameni, moment din care am devenit cele mai bune prietene.  Nu în sensul acela de a ne vedea toată ziua, de a trăncăni verzi și uscate sau doar la petreceri. Prietenia aceea pe care știi că te poți baza chiar dacă nu te-ai văzut sau auzit de mult timp.  Genul de prieten care în momentul în care ai nevoie de orice fel de ajutor, fără a-l chema, te surprinde cu un telefon sau chiar vizită. Ca telepatia. Parcă ne știam de o viață, era sora pe care mi-aș fi dorit-o dar nu am avut-o niciodată.

    Definiția prieteniei

    Pe de altă parte, viața își urmează cursul de ea știut, a urmat perioada grea, urâtă a încercărilor mele.  Nu îndrăzneam să spun cuiva prin ce treceam sau să vorbesc cu cineva, mă închideam în carapacea mea, îmi scoteam țepii, ca ariciul și sufeream. Nu am alergat nici spre ea, dar nici nu era nevoie, pentru că simțea. Mă trezeam cu ea. Cred că asta este chimie! Este de fapt definiția prieteniei!

    Am vorbit despre obstacole și anii grei pe care i-am avut în ceea ce mă privește, de ajutorul unor (2-3) prieteni pe care l-am primit, ea fiind unul dintre ei. Cum poți uita așa ceva? Cum ai putea face tu ceva la rândul tău? Nu ca un troc ci drept mulțumire, pentru că așa simți. Sau, pentru că pur și simplu, viața în generozitatea ei te aduce într-un punct/moment în care rolurile se inversează.

    Până aici, este povestea unei frumoase prietenii. Ce urmează, este prăpastia pe care viața o așează în drumul  cuiva. Prietena mea despre care am povestit, să-i spunem Berta, a trăit una din cele mai cumplite tragedii.
    Berta avea doi copii, o fată care tocmai se căsătorise și un băiat căsătorit de câțiva aniîmplinit, fericit, cu un copil. Nepoțelul Bertei, piticul din vacanța care ne ajutase să ne descoperim. Un copil foarte inteligent, sclipitor și bine educat, un deliciu. 

     

    Prăpastia sursa arhivă personală

    Prăpastia

    Într-o primăvară, pe la începutul lunii aprilie, cuprinși de febra pregătirilor de Paște, mă frământa un vis ciudat pe care îl avusesem legat de nora Bertei. Aveam un sentiment ciudat, o neliniște, ceva care mă apăsa, visul acela fiind pregnant în mintea, gândurile mele. De câteva ori am pus mâna pe telefon să o sun, să-i spun toate acestea, dar am renunțat, spunându-mi că fusese doar un vis. Ce rost avea să o încarc cu asemenea prostii?

    Dar nu reușeam să scot din minte visul și sentimentele legate de acesta, prin urmare, seara i-am dat totuși un mesaj. Am întrebat-o dacă toată lumea este bine și mi-a răspuns că erau bine cu toții. Am alungat visul și gândurile legate de el, să mă detașez și să-mi văd de ale mele.

    Pe la 11.45 – 12 noaptea  primesc un mesaj: ”Nora mea a fost omorâtă”. Cum să reacționezi la un asemenea mesaj la o oră târzie din noapte? M-am dus imediat cu gândul la telefonul primit într-o noapte, cam pe la aceeași oră, prin care eram anunțată că mi-am pierdut tatăl. Apoi, am refuzat să cred, mi-am spus că este o eroare, un mesaj greșit, de la cineva care greșise numărul. Citisem mesajul fără să mă uit de la cine venea.

    Vis versus realitate

    Răvășită, cuprinsă de așa un amalgam de sentimente pe care nici acum nu știu să (mi) le explic, mă ridic din pat și aprind luminile în toată casa. Aveam senzația că am nevoie de multă lumină, mult aer, că mă sufoc; îmi pun ochelarii și citesc, recitesc, de zeci de ori.

    Mesajul era de la prietena mea, Berta și era cât se poate de real. Eram paralizată, mută. Reușind în cele din urmă să articulez ceva, îi arăt și soțului mesajul. La fel de nedumerit mă îndeamnă să retrimit mesaj pentru a înțelege ce se întâmplă. Este o glumă proastă, este o greșeală de scriere sau despre ce este vorba?

    Berta îmi răspunde repede: nu, nimic din toate acestea, este adevărul. Pe scurt, a fost omorâtă în casă, cu multe lovituri de cuțit. Copilul se afla în casă, în camera lui, el fiind cel care a sunat la 112. Doamne!!! Citeam și credeam că sunt într-un film, ceva ireal, de neimaginat sau că visez.

    Prietenia

    Prietena mea îmi comunica prin mesaje scurte toate acestea, în timp ce eu nu reușeam sau refuzam să procesez tot ce primeam. Poliție, anchetatori, alertă de căutări, pompieri, tot tacâmul. Piticul era acum cu ea, motiv pentru care nu putea vorbi altfel, neputând să se dezlipească de el. Deși au trecut câțiva ani de atunci, îmi este greu, nu găsesc nici acum cuvintele pentru a descrie prin ce treceau, trăiau. Iar eu nu reușeam să trec peste sentimentul negării, era peste puterea mea de înțelegere.

    Mi-am revenit când am realizat că Berta și familia ei aveau nevoie de sprijinul meu/nostru. Am stat toată noaptea cu telefonul în mâna, schimbând mesaje, oferindu-i cât puteam, sprijin moral. Am reușit să o țin la suprafață, să îi fiu aproape, în timp ce în capul meu se învârteau un milion întrebări fără răspuns.
    Îţi dai seama ce traumă pe copil? Ce durere pe ei toți, ce simțise copilul, ce văzuse, cum se simțea acum???

    Trebuia să trecem peste această prăpastie, să ne unim eforturile și să găsim soluții. După noaptea în care am comunicat continuu, nici nu știu când s-a făcut ziuă, când am reușit să vorbim. Mi-a comunicat că luase hotărârea să vină spre noi cu copilul apoi, următorul pas, vizita  la psiholog.

     

    În căutarea răspunsurilor Prăpastia Foto arhivă personală

    Viața merge mai departe

    Am fost la specialist care ne-a sfătuit să mergem cu el în magazine, parcuri, Zoo, muzee, în locuri care îi fac plăcere, pentru a-i umple timpul. Așa s-au desfășurat cele câteva zile cât au stat, având și compania prietenului mai mic, piticul nostru, încercând să ne purtăm firesc. S-au întors acasă atunci când a fost posibil.

    Au urmat zile și luni grele în care a fost nevoie de consiliere, de sprijin moral, de umeri pe care să te sprijini pentru a nu cădea în capcana, prăpastia de care te desparte un fir atât de subțire.
    Am făcut tot ce am putut să îi susținem, să o susținem, pentru că ea trebuia să fie stâlpul, urma să fie sprijin pentru copil, pentru tată, pentru toți. 

    Timpul s-a scurs, au trecut câțiva ani, lucrurile au intrat în normalitate, să spunem. Viața merge mai departe, întotdeauna. Copilul este bine, crește frumos, a depășit obstacolul, aceasta este concluzia specialiștilor. Petrece foarte mult timp cu Berta, care îi este și mamă și bunicăCând sunt împreună, cu greu se desprinde puțin de ea, poate din teama de a nu o pierde și pe ea. Sunt bine cu toții, atât cât se poate spune de bine, după o astfel de tragedie.

    Concluzii


    Pentru mine a fost momentul în care am realizat că trebuie să fiu recunoscătoare că m-am trezit după o anestezie totală sau o operație. Pentru că am avut șansa să ajung la timp pe mâna medicilor. Că acestea sunt de fapt cele mai mari obstacole, adevăratele încercări ale vieții. Prăpastia la limita, marginea căreia te afli, făcând echilibristică astfel încât să nu cazi în ea.

    Acestea sunt adevăratele provocări ale vieții peste care trebuie să poți, să vrei să poți să treci. Depinde doar de tine și cei din jurul tău, familie, prieteni și calitatea lor, cum o vei putea gestiona.

    M-am gândit la visul acela ciudat și m-am învinovățit, mi-am făcut procese de conștiință că nu i -am vorbit atunci, până în momentul în care am discutat cu ea. Răspunsul ei, oricum nu ar fi avut ce face, nu ar fi știut ce înseamnă, m-a liniștit. Cine s-ar fi gândit vreodată la așa ceva? Cum să previi așa ceva, cum treci peste prăpastia întinsă de viață?

    V-ați confruntată vreodată cu un obstacol, o problemă gravă? Cum ați reușit să treceți peste ea, cum ați gestionat sentimentele, trăirile? Vă invit să comentați, să spuneți despre experiențe, povești reale de viață.

     

    UniquebyMM

    Rate this post

    Categories: Capcanele vieții

    Etichete: , ,

    Lasă un răspuns

    Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.