Poveste de viață într-o mie de cuvinte

Bun găsit! Am pentru voi o poveste din viață, pe care am scris-o demult timp dar căreia i- am tot amânat publicarea. Astăzi am simțit că este momentul, nu știu exact de ce, poate, gândul că începutul de an poate fi  pentru și despre lecții, nu doar planuri. M-am întrebat des dacă ”ce ți-e scris în frunte ți-e pus” este ceva aplicabil în viață sau este doar o lozincă, ceva ce se spune de când lumea și pământul. Oare este adevărat tot ce se spune despre soartă? Oare chiar îți este hotărât destinul, undeva independent de tine, deasupra voinței, de ceva, cineva, de divinitate? Sau mai degrabă, ”soarta ți-o mai faci și singur”? Așadar, despre o poveste de viață, într-o mie și ceva de cuvinte, cu personaje reale dar nume fictive, veți afla în rândurile care urmează.

Poveste de viață într-o mie de cuvinte

Lidia era o fată foarte frumoasă. Frumusețea aceea de păpușă cu ten fin, alb, asemeni porțelanului, niște ochi albaștri, moșteniți de la mama basarabeancă, în care te pierdeai ca în apele unei mări fără margini. Foarte tânără, o copilă de 18 ani, veselă și inocentă, Lidia plecase din sătucul ei uitat de lume, să-și facă croiască un drum în viață. Se angajează la una dintre ”hidrocentralele patriei”, unde nu era deloc ușor, însă Lidia era obișnuită cu greutățile. Era cea mai mică copilă a familiei, venită pe lume cam târziu și crescută mai mult de una dintre surorile mai mari.

Fără experiență de viață, având cumințenia copilului crescut în curățenie sufletească, s-a îndrăgostit lulea. Tânărului ”copt” bine, trecut prin multe experiențe, manierat, elegant și cam șmecheraș, i-a fost ușor să o impresioneze, copleșind-o cu atenții. Așteptând-o zilnic la ieșirea din tură, conducând-o până în apropierea casei, invitând-o la film sau o prăjitură, cu stilul manierat și mereu atent, a cucerit-o pe loc.

Început de drum

Lidia a simțit că îi oferă siguranță și dragoste și, de parcă timpul le-ar fi fost dușman, s-au grăbit să se căsătorească. Și ce dacă familia nu l-a primit cu încredere pe noul venit în familie, Lidia și Tudor trăiau din plin tot ce le oferea viața. Au venit copiii, rând pe rând, umplându-le viața de bucurie și mulțumire sufletească.

După nașterea celui de-al treilea copil au hotărât să se retragă într-un orășel frumos de munte și liniștit. În casa nouă pe care și-o cumpăraseră, plină de veselia celor patru copii, Lidia era mulțumită și fericită de viața și familia ei. Rămâne acasă pentru a-și crește copiii cât mai bine, asumându-și roluri cărora începe să le facă față cu brio. Era managerul, contabilul, muncitorul, educatorul și părintele de care aveau nevoie cei patru năzdrăvani și toată familia.

Felii din viață

Am eu așa o convingere pe care o exprim mereu că viața este foarte generoasă și are pentru fiecare oferte, provocări sau daruri. Ce nu pot spune și nu reușesc deloc să aflu, să înțeleg, care este secretul împărțirii? Cum știe ea, viața, să împartă feliile în felul în care o face? Să fie oare destinul despre care vorbeam, trasat de ea?

Într-o primăvară, când primul său copil se pregătea să între la liceu, Lidia primește un telefon să se prezinte de urgență la scoală. Copilul avea un comportament ciudat, un acces de plâns din care nu se putea opri. Profesorii nu au știut ce se întâmplă și au chemat mama.

Lidia a alergat într-un suflet la școală unde și-a găsit copilul plângând și refuzând orice fel de comunicare. Orice încercare de aflare a stării  sale, ce se întâmplă cu el, cine sau ce l-a supărat, era în zadar. După refuzul total de comunicare al copilului, Lidia și-a dat seama că nu este în regulă ce se întâmplă și a mers la doctor. Au început consultații, teste, analize, drumuri la specialiști, internări prin spitale din toată țara. După timp bun petrecut cu toate acestea, medicii au dat un  verdict crunt: o boală cumplită, incurabilă.

Lupta cu viața

Lidia însă nu s-a împăcat cu ideea că nu se putea face nimic și a început un adevărat pelerinaj la alți și alți specialiști. Citea, se documenta, urma cursuri și tot ce auzea despre locuri sau medici i se părea că trebuia încercat, își spunea că e o șansă pe care nu avea voie s-o piardă. Spitale, tratamente, bani, nimic nu o oprea. Și-a jurat că atât cât va trăi, nu va renunța să trateze, îngrijească și să își ajute copilul.

Fără să realizeze, timpul trecea: 1, 2, …4, 5… n, anii se duceau unul după altul. Până într-o zi, când al doilea copil, ajuns la 20-21 de ani, nu s-a mai întors acasă. Era un copil cuminte, liniștit, serios, responsabil. Juca la echipa locală de fotbal, lucra la Combinatul din apropiere, nu întârzia, nu era genul conflictual și nu lipsise niciodată de acasă. Copilul exemplu.

Instinctul de mamă a făcut-o pe Lidia să acționeze imediat. A început căutările, telefoanele, întrebările, drumuri, discuții cu colegii, prietenii, cunoștințe sau coechipieri. Nimeni nu știa nimic în afara faptului că fusese la serviciu, ca în orice zi,  iar după program plecase spre casă. Firul se întrerupea undeva, după relatările unor prieteni.

După programul de la serviciu, se oprise pentru o cafea cu niște colegi și prieteni, apoi a plecat să conducă o prietenă. De acolo, nimeni nu mai știa nimic, nu mai putea spune nimic concret.

Episodul numărul…

Poliția a refuzat să ia în calcul dispariția, spunând că cel mai probabil fugise din țară și nu dorise să spună familiei. O mamă își cunoaște copilul, așa că Lidia simțea că nu era așa, excluzând varianta, nu din subiectivismul de mamă, ci din realitatea evidentă. Câțiva ani buni, Lidia a căutat, a întrebat, a investigat pe cont propriu și a tresărit la fiecare telefon, însă fără rezultat.

Între episoadele tot mai urâte ale bolii primului copil și căutările pentru cel de-al doilea, Lidia pierduse strălucirea din ochii ei frumoși, albaștri. Erau mereu triști, umbriți de nuanțe gri, plânși și obosiți.

Atunci vin întrebările firești: are cineva soluții în astfel de situații? Divinitatea, soarta, destinul, cine știe a răspunde? Nu te inundă atunci răzvrătirea, ura, răzbunarea? Nu ești tentat să negi și divinitate, și soartă, și tot?

Scenariu?!?

Dacă cineva mi-ar fi cerut să fac un exercițiu de imaginație să văd ce a urmat, recunosc, aș fi dat greș. M-am întrebat dacă vreun scenarist ar fi reușit să scrie așa ceva. Înclin să cred că nu, pentru că de acestă dată, viața chiar bate filmul.

Soțul Lidiei se refugiase în muncă, mai tot timpul plecat, vorbea tot mai puțin, chipul tot mai încruntat. Supărarea, oboseala acumulată, munca și timpul petrecut  pe drumuri, toate își puseseră amprenta și îi marcaseră sănătatea. Necruțătorul cancer își mai găsise o victimă. Lidia s-a ridicat din nou de jos, unde căzuse din cauza loviturilor și a pornit cu mai mare îndârjire la lupta nedreaptă și inechitabilă cu soarta. Sau viața?!?

Operații, tratamente, spitale, drumuri, de la capăt. Alte spitale, altfel de tratamente, în paralel cu cele ale copilului bolnav. Dar soțul Lidiei a pierdut lupta. Poate că nici nu și-a dorit să o câștige. Poate că nu a avut puterea Lidiei de a lupta până în pânzele albe. Poate că drumul lui a fost doar până acolo sau, așa i-a fost, soarta. După aproape un an, chinul a luat sfârșit. Lidia avea 43 de ani când își conducea soțul pe ultimul drum.

Descoperirea

La puțin timp după pierderea soțului, într-o seară, Lidia primește un telefon sec prin care este anunțată că tânărul dispărut a fost găsit mort. Crezând că este o greșeală, Lidia a închis telefonul. La al doilea apel, a înțeles că i se aducea la cunoștință moartea copilului ei.

Fusese găsit într-un râu, de un călugăr care l-a luat și  înmormântat în cimitirul schitului unde trăia. Lidia a plecat să vadă, să afle tot ce i se întâmplase copilului ei. Trăise până în ultimul moment cu speranța că nu acesta va fi deznodământul. Îmi povestea că în sufletul ei, de mamă, avea un presentiment din prima clipă în care copilul nu a mai ajuns acasă. Spera însă cu toată ființă ei să nu fie așa.

Călugărul i-a povestit cum l-a găsit în râu, cu o lovitură la cap, fără haine sau acte. A presupus că a alunecat sau poate a fost împins, aruncat, dar nu putuse să-l lase acolo. Îl îngropase creștinește, așa cum se cuvine, din puținul pe care îl avea.

Ce este soarta?

După ce s-a ”liniștit” puțin, Lidia a pornit să facă demersurile pentru a-și aduce copilul ”acasă”, lângă tatăl lui. Să îi poată plânge și pomeni pe amândoi, atunci când merge la cimitir.

Mă întorc la întrebările de la început și la încercarea de a- mi exprima părerea. Foarte greu și complicat! Că o fi soarta, destinul scris în stele, trasat de divinitate sau ceva mai presus de noi, drumul unui om nu-i simplu, nici ușor și uneori nu-i nici drept.

Viaţa este plină de încercări și de obstacole, dar drumul unei vieți are din toate câte puțin, cred eu, cu umila mea părere. Nu sunt rețete, nu sunt formule exacte de calcul, nici sfaturi miraculoase. Ce bine ar fi să avem o carte cu rețete pentru viață. Câte o rețetă pentru fiecare situație.
Poate că putem ajusta pe ici pe colo, ne putem cântări și analiza deciziile, dar, cred că mai există ceva. Acel ”dar” care poate însemna mâna nevăzută a Dumnezeului în care crezi (dacă crezi), a energiilor, a planetelor, sau spuneți voi, a cui.

Lidia este omul care a pornit pe un drum ce părea că și-l construiește frumos, dar mai mult singură. Dar Lidia a rezistat pentru că a înțeles lucrurile. Pentru că a învățat din ceea ce i se întâmpla, pentru că îi ajută pe cei din jur cu toate greutățile ei. Pentru că nu s-a izolat, nu a urât, nu a ocolit, nu a renunțat la drum, la luptă, destin sau viață.

Eu am primit o lecție uriașă de viață odată cu povestea Lidiei.Toată admirația mea Lidia! Deși, nu înseamnă nimic sau poate doar mici valuri create de piatra aruncată într-un ocean. Un ocean albastru ca ochii ei.

Update: