Bun găsit prieteni! Cred în sintagma „nimic din ceea ce mi se întâmplă nu este întâmplător”, nu mai este niciun secret, și sunt convinsă că lucrurile se întâmplă atunci când trebuie să se întâmple, cu un scop clar.  exemplu cadoul inedit primit cu ocazia aniversarii căsniciei noastre într-un loc pe care îl ador: Tenerife. Perioada a coincis cu SB și mi-am propus să nu renunț, să merg mai departe atât cât se va putea. Și s-a putut până problemele de sănătate, care, ce să vezi, nu își iau vacanță, mi-au dat planurile peste cap. M-am oprit la proba cu organizarea unui eveniment la Hotel Royal, pentru care alesesem nunta de argint. Ce coincidență!?! Ha! nu există coincidențe, nu cred în coincidențe, punct. Povestea unei iubiri dintr-o toamnă tristă (continuare).

 

Povestea unei iubiri dintr-o toamnă tristă (continuare)

Semnalul era clar: ar fi trebuit să înțeleg că suntem aici pentru bucuria de a ne avea unul pe celălalt. Pentru bucuria oferită de vacanță, soare și valuri, a frumuseților și detașării de orice este apăsător și stresant. Să ne bucurăm de fiecare moment al vieții în doi, de ceea ce avem, și atât. A fost o nouă lecție primită de la viață din care am înțeles că nimic nu trebuie să fie mai important decât noi, sănătatea și familia.

Povestea unei iubiri dintr-o toamnă tristă (continuare)

Prin urmare, am lăsat la o parte competiția, mi-am văzut de sănătate, am cugetat la anii aceștia importanți care s-au scurs și la povestea noastră de început. Rămăsesem datoare cu o nouă parte a poveștii și aici, pe blog, deci, coincidență!?! Hmmm, nu cred! Ce moment mai potrivit să fie decât sărbătoarea, aniversarea poveștii de iubire?

Afară sunt 25 de grade iar noi ne relaxăm pe balcon cu sucuri naturale, după supa grozavă (de ceapă 😋) mâncată la prânz. Papagalii gălăgioși care și-au găsit loc de sporovăială în copacul din fața balconului îmi amintesc de frumusețea vieții. Și, de felul în care s-au aranjat lucrurile și atunci, la vârsta la care credeam doar în coincidențe!

Povestea

Reiau așadar povestea. În acel ajun al Anului Nou, credeam că totul se sfârșise și decretasem un fel de auto-pedepsire: petrecerea revelionului în pijamale, singură în cameră, în fața televizorului. În zadar mă tot rugau ai mei părinți să-mi schimb decizia. Mă încăpățânam crezând că voi rezista insistențelor lor și grupului de prieteni care se strângeau din casă în casă cu destinație finală la mine acasă.

Evident, am cedat, la a nu știu câta încercare de eschivare a mamei în fața grupului gălăgios de urători, și am ieșit din cameră. Cu un aer de „nu mă interesează nimic” am început să intru în atmosfera de petrecere. Fetele m-au ajutat să aduc mâncarea și băutura în timp ce băieții se ocupau de muzică.

 

 

Povestea unei iubiri dintr-o toamnă tristă (continuare)

Odată distracția începută, am dansat toată noaptea, până am alunecat și am căzut în genunchi în aplauzele și corul prietenilor „se mă- ri- tă, se mă- ri- tă”…! Știți voi, superstiții. :) Cert este că m-am distrat fără să țin seama nici de „fostul”, care făcea scene și încerca să filozofeze. „Chip de piatră” era expresia lui favorită pe care mi-o adresa atunci -iar eu, chiar așa m-am comportat. Nimic nu m-a mai putut împiedica să mă bucur de prietenii care se gândiseră să petrecem împreună noaptea aceea. A plecat la un moment dat, realizând (probabil) penibilul situației în care se afla.

Petrecerea a ținut până la cântatul cocoșilor de ziuă (ora 6), când grupul vesel de prieteni au început să plece iar eu, să strâng și să mănânc ceva. Refuzasem să mănânc toată ziua și toată noaptea iar acum simțeam nevoia să ronțăi ceva.

Era frumoasă dimineața aceea în care chiar și soarele părea că zâmbește, dându-și întâlnire lu Luna care, nu se dădea nici ea plecată. Razele trimise de soare pe cristalele zăpezii, o făceau să strălucească ireal, creând un peisaj minunat. Simțeam că sunt altfel în dimineața aceea. Încrezătoare, oarecum detașată de supărarea mea, la care, la drept vorbind, nici nu avusesem timp să mă mai gândesc.

 

 

Tata, dragul de el – văzându- mă zâmbind, a vrut să mă facă să îmi mențin starea și a adus copiii veniți cu semănatul (sorcova) în casă. S-a umplut camera de copii zgomotoși cu glasuri ca niște clinchete de clopoței care m-au umplut de urări și grâu. :) Și, au reușit să mă molipsească cu veselia și zarva lor.

 

Povestea unei iubiri dintr-o toamnă tristă (continuare)

Între timp, mama mi-a pregătit ceva de mâncare, soarele urca…  iar eu, obosită, nu-mi doream decât să dorm.  Apoi … va urma o noua zi, și încă una, … și tot așa. Cine știe ce va fi?!?

Se pare că planul care urma nu-mi aparținea. Și nu avea să urmeze nimic din ceea ce credeam că va urma. Cu excepția zilelor care desigur, își vor urma cursul. Dar, cu totul alt curs.

Exact în timp ce mă băgăm în pat, mama mă anunță că vine G. Credeam că glumește, că mă ia peste picior având în vedere atitudinea și hotărârea luată doar cu o zi în urmă. Agitația mamei însă mi-a dat de înțeles că nu era deloc o glumă. Mama striga la mine să îl primesc eu (ea era în capot), eu ii spuneam să îl primească ea, până când, în încercarea de a ne pune de acord, a fost prea târziu. G. ajunsese la ușă.

Doar ce apucasem să mă schimb când am deschis și l- am văzut cu flori – pe 1 ianuarie, la opt jumătate dimineața!?! la minus 20 grade !?! -, cu șampanie franțuzească și bomboane. Nu, nu visam, nici nu eram sub efectul petrecerii sau al nesomnului. Era cât se poate de real, era el, în carne și oase, în fața mea.

Mi-am revenit din buimăceală, l-am primit și m-am dus să fac cafea, doar – doar reușeam să înțeleg  ce mi se întâmplă. El a cerut permisiunea să se schimbe în costum, mama a dispărut iar eu m-am ocupat de flori. Atunci am sesizat că numărul florilor era cu soț. Altă coincidență?!? Probabil o pierduse pe drum sau se rupsese, mi-am spus totuși în gând și le-am separat. (O să vedeți însă mai târziu că nici aceasta nu era o coincidență.)

 

Cererea în căsătorie

 

Povestea unei iubiri dintr-o toamnă tristă (continuare)

 

Cu zarva creată în casă, s-a trezit și tata iar înainte să ies să-mi primesc cea mai bună prietenă, G. a apucat să-mi șoptească: „Te iubesc, și am venit să te cer în căsătorie, și să te iau cu mine”. Doamne! Omul ăsta a venit 300 de Km., în prima zi a anului, a petrecut jumătate din noaptea de Revelion pe tren pentru mine? Pentru că mă iubește? Chiar mă iubește! Dar eu îi scrisesem scrisoare de adio. Să mă ceară?!? Și cum va reacționa tata?

Eram perplex! Era un amalgam, ceva de nedescris în capul meu, păream pe altă lume, și m-am aruncat efectiv în brațele prietenei mele. De parcă așa înțelegeam ceva din ce mi se întâmplă. Prietena mea era fericită pentru mine, iar eu jur că nu înțelegeam ce înțelesese ea din bâiguiala mea de avea zâmbetul ăla până la urechi.

Îmbrăcat în costum,- cum altfel putea să îmi adreseze cererea? – G. pregătise „terenul” cu părinții și urma momentul esențial.  Știam ce simt pentru el, știam răspunsul, dar pur și simplu nu puteam rosti acel „DA”. Timp de câteva ore bune am stat împreună acolo, în camera mea, fiecare exprimându-și punctul de vedere, încheind cu aceeași concluzie: eu eram cea care trebuia să decidă asupra răspunsului. Iar eu mă simțeam de parcă toată planeta era pe umerii mei. Nici până astăzi nu știu de ce nu puteam deschide gura să spun un cuvânt atât de simplu.

Greu a fost să spun „DA”

La un moment dat, nu mai știu exact după cât timp, cred că după ce amorțise în poziția în care era așezat :), în orice caz câteva ore bune, am reușit să scot și eu un „DA” leșinat. După asta, totul părea luminat și descătușat, ne-am relaxat cu toții și am stat până târziu, vorbind, ascultând muzică. 

Tata nu a avut nimic împotrivă și a doua zi am plecat la București să petrecem cele câteva zile de vacanță pe care le aveam. Dar aici ne aștepta altă surpriză! Biletul găsit în sufragerie îl anunța că murise bunica lui preferată. Mi-am amintit de cele zece garoafe cu care a ajuns la mine și mi-am dat seama că nu era nicio coincidență. A refuzat să meargă la înmormântare fără mine, iar eu am considerat că nu aveam nicio calitate să merg. Nici nu a vrut să audă de varianta întoarcerii mele acasă, prin urmare, am petrecut câteva zile frumoase împreună. 

 

Povestea unei iubiri dintr-o toamnă tristă (continuare)

Zilele frumoase sunt de regulă și scurte sau așa par, așadar, cele trei zile petrecute împreună s-au scurs repede. Bineînțeles că mi-era frică să nu se strice vraja în care mi se părea că trăiesc și, prima noapte nu am dormit niciun pic. Mă temeam că va profita de vulnerabilitatea mea, de faptul că suntem singuri și că totul se va sfârși cu o mare dezamăgire. Dar nu a fost așa, iar a doua zi am fost și mai fericită, cea mai fericită din lume. Noaptea următoare am pariat că cine adoarme primul va scrie celuilalt timp de o lună, câte o scrisoare în fiecare zi. :) Am câștigat eu!

Felul în care ne-am înțeles și am rezonat, felul  în care s-a comportat cu mine, respectându-mi concepțiile, dorințele, a fost uimitor. Era exact cum îmi imaginasem în visurile mele: era omul pe care speram să-l întâlnesc, cu care îmi doream să pornesc în viață. Atunci am înțeles, mi-a fost și mai clar că îl iubesc. Am fost și mai convinsă că mă iubește. 

 

 

Ne-am despărțit amuzați de toate întâmplările din zilele acelea, de pariul câștigat, fiecare plecând în direcția lui. Nu era timp să meargă cu mine, el trebuia să ajungă la școală, eu acasă, dar stabiliserăm să ne vedem în februarie.

Urmarea însă, o veți afla într-un episod nou, dintr-un articol viitor. Sunt curioasă să aflu cum vi se pare povestea mea(noastră) și care sunt poveștile voastre de iubire.  Aștept comentariile voastre.

 

Până data viitoare, trăiți cele mai frumoase povești de iubire! 

 

UniquebyMM

 

Dacă v-a plăcut povestea, mai poftiți! Și, nu uitați să share-uiți! :)