Bun găsit prieteni! Cred în sintagma „nimic din ceea ce mi se întâmplă nu este întâmplător”, nu mai este niciun secret, și sunt convinsă că lucrurile se întâmplă atunci când trebuie să se întâmple, cu un scop clar.  exemplu cadoul inedit primit cu ocazia aniversarii căsniciei noastre într-un loc pe care îl ador: Tenerife.

Perioada a coincis cu SB și mi-am propus să nu renunț, să merg mai departe atât cât se va putea. Și s-a putut până problemele de sănătate, care, ce să vezi, nu își iau vacanță, mi-au dat planurile peste cap. M-am oprit la proba cu organizarea unui eveniment la Hotel Royal, pentru care alesesem nunta de argint. Ce coincidență!!! Ha! nu există coincidențe, nu cred în coincidențe, punct. Povestea unei iubiri este povestea de iubire trăită în realitate.

Povestea unei iubiri dintr-o toamnă tristă (continuare)

Semnalul era clar: ar fi trebuit să înțeleg că suntem aici pentru bucuria de a ne avea unul pe celălalt. Pentru bucuria oferită de vacanță, soare și valuri, a frumuseților și detașării de orice este apăsător și stresant. Să ne bucurăm de fiecare moment al vieții în doi, de ceea ce avem, și atât. A fost o nouă lecție primită de la viață din care am înțeles că nimic nu trebuie să fie mai important decât noi, sănătatea și familia.

Prin urmare, am lăsat la o parte competiția, mi-am văzut de sănătate, am cugetat la anii aceștia importanți care s-au scurs și la povestea noastră de început. Rămăsesem datoare cu o nouă parte a poveștii și aici, pe blog, deci, coincidență!?! Hmmm, nu cred! Ce moment mai potrivit să fie decât sărbătoarea, aniversarea poveștii mele de iubire?

Afară sunt 25 de grade iar noi ne relaxăm pe balcon cu sucuri naturale, după supa grozavă (de ceapă 😋) mâncată la prânz. Papagalii gălăgioși care și-au găsit loc de sporovăială în copacul din fața balconului îmi amintesc de frumusețea vieții. Și, de felul în care s-au aranjat lucrurile și atunci, la vârsta la care credeam doar în coincidențe!

Povestea de iubire continuă

Reiau așadar povestea unei iubiri. În acel ajun al Anului Nou, credeam că totul se sfârșise și decretasem un fel de auto-pedepsire. Petrecerea revelionului în pijamale, singură în cameră, în fața televizorului. În zadar mă tot rugau ai mei părinți să-mi schimb decizia. Mă încăpățânam, crezând că voi rezista insistențelor. Ale lor și ale grupului de prieteni care se strângea din casă în casă cu destinație finală la mine acasă.

Evident, am cedat. La a nu știu câta încercare de eschivare a mamei în fața grupului gălăgios de urători, am ieșit din cameră. Cu un aer de „nu mă interesează nimic” am început totuși să intru în atmosfera de petrecere. Fetele m-au ajutat să aduc mâncarea și băutura în timp ce băieții se ocupau de muzică.

Petrecerea și povestea unei iubiri

Odată distracția începută, am dansat toată noaptea, până am alunecat și am căzut în genunchi în aplauzele și corul prietenilor „se- mă- ri- tă, se- mă- ri- tă”…! Știți voi, superstiția cu măritișul. :) Cert este că m-am distrat maxim. Fără a ține seama de „fostul”, care făcea scene și încerca să filozofeze.

„Chip de piatră” era expresia cu care mă tachina. Iar eu, chiar așa m-am comportat. Nimic nu m-a mai putut împiedica să mă bucur de prietenii care se gândiseră să petrecem împreună noaptea dintre ani. La un moment dat a și plecat. Probabil a realizat penibilul situației în care se afla.

Petrecerea a ținut până la cântatul cocoșilor de ziuă (ora 6). Atunci când grupul vesel de prieteni a început să plece iar eu, să strâng și să mănânc ceva. Refuzasem să mănânc toată ziua și toată noaptea iar acum simțeam nevoia să ronțăi ceva.

Un nou an, un nou început

Era frumoasă dimineața aceea în care soarele părea că zâmbește. Își dăduse întâlnire cu Luna, care nu se dădea plecată, formând perechea ideală. Părea povestea unei iubiri ireale. Razele trimise de soare pe cristalele zăpezii, o făceau să strălucească fantastic, creând un peisaj extraordinar.

Simțeam că sunt altfel în dimineața aceea. Încrezătoare, oarecum detașată de supărarea mea, la care, la drept vorbind, nici nu avusesem timp să mă mai gândesc. Cu atât mai puțin la povestea unei iubiri care începea.

Tata, dragul de el, văzându- mă zâmbind, a vrut să mă facă să îmi mențin starea și a adus copiii veniți cu semănatul (sorcova) în casă. S-a umplut camera de copii zgomotoși cu glasuri ca niște clinchete de clopoței care m-au umplut de urări și grâu. :) Și, au reușit să mă molipsească cu veselia și zarva lor.

Povestea unei iubiri 

Între timp, mama mi-a pregătit ceva de mâncare, soarele urca.  Iar eu, obosită, nu-mi doream decât să dorm.  Apoi, mă gândeam, va urma o noua zi, și încă una, și tot așa. Cine știe ce va mai fi?!? Se pare că planul care urma nu-mi aparținea. Și, nimic din ceea ce credeam că va urma nu avea să urmeze. Cu excepția zilelor care desigur, își vor urma cursul. Dar, cu totul alt curs. Unul fericit al vieții mele: povestea unei iubiri frumoase și trainice.

Exact în timp ce mă băgăm în pat, mama mă anunță că vine G. Credeam că glumește, că mă ia peste picior având în vedere atitudinea și hotărârea luată doar cu o zi în urmă. Agitația mamei însă mi-a dat de înțeles că nu era deloc o glumă.

Mama striga la mine să îl primesc eu (ea era în capot), eu ii spuneam să îl primească ea. Până când, în încercarea de a ne pune de acord, a fost prea târzi, deoarece G. ajunsese la ușă. Povestea nu ar fi dacă nu ar avea de toate.

Oare povestea chiar exista?!?

Doar ce apucasem să mă schimb când am deschis și l- am văzut cu flori – pe 1 ianuarie, la opt jumătate dimineața!?! la minus 20 grade !?! -, cu șampanie franțuzească și bomboane. Nu, nu visam, nici nu eram sub efectul petrecerii sau al nesomnului. Trăiam povestea mea, povestea unei iubiri extraordinară. Totul era real, era el, în carne și oase, chiar în fața mea. Iar povestea de iubire, nici nu-mi dădeam seama că o trăiesc.

Mi-am revenit din buimăceală, l-am primit și m-am dus să fac cafea, doar – doar reușeam să înțeleg  ce mi se întâmplă. El a cerut permisiunea să se schimbe în costum, mama a dispărut iar eu m-am ocupat de flori. Atunci am sesizat că numărul florilor era cu soț. Altă coincidență?!? Probabil o pierduse pe drum sau se rupsese, mi-am spus totuși în gând și le-am separat. (O să vedeți însă mai târziu că nici aceasta nu era o coincidență.)

Cererea în căsătorie

Cu zarva creată în casă, s-a trezit și tata, care adormise după noaptea de serviciu. Înainte să ies să-mi primesc cea mai bună prietenă, G. a apucat să-mi șoptească: „Te iubesc, și am venit să te cer în căsătorie, și să te iau cu mine”.

Eu nu știu, nu știam cum se petrece și ce înseamnă povestea unei iubiri adevărate. Reală până în cel mai adânc sens, nu dintre cele fiction. Eram eroina propriei povești. Ce gândeam cu eu era altceva.

O, Doamne! Omul ăsta a venit 300 de Km., în prima zi a anului, a petrecut jumătate din noaptea de Revelion pe tren pentru mine? Pentru că mă iubește? Chiar mă iubește! Dar eu îi scrisesem scrisoare de adio. Să mă ceară?!? Și cum va reacționa tata?

O cerere ca la carte

Eram perplex! Era un amalgam, ceva de nedescris în capul meu, păream pe altă lume, și m-am aruncat efectiv în brațele prietenei mele. De parcă așa înțelegeam ceva din ce mi se întâmplă. Prietena mea era fericită pentru mine. Eu însă jur că nu înțelegeam ce înțelesese ea din bâiguiala mea, de avea zâmbetul ăla până la urechi.

Îmbrăcat în costum,- cum altfel putea să îmi adreseze cererea? – G. pregătise „terenul” cu părinții și urma momentul esențial: marea întrebare și evident, răspunsul. Știam ce simt pentru el, știam răspunsul, dar pur și simplu nu puteam rosti acel „DA”.

Greu de spus DA

Timp de câteva ore bune am stat împreună acolo, în camera mea, fiecare exprimându-și punctul de vedere, încheind cu aceeași concluzie: eu eram cea care trebuia să decidă asupra răspunsului. Iar eu mă simțeam de parcă toată planeta era pe umerii mei. Nici până astăzi nu știu de ce nu puteam deschide gura să spun un cuvânt atât de simplu.

La un moment dat, nu mai știu exact după cât timp, cred că după ce amorțise în poziția în care era așezat :), în orice caz câteva ore bune, am reușit să scot și eu un „DA” leșinat. După asta, totul părea luminat și descătușat. Ne-am relaxat cu toții și am stat până târziu, vorbind, ascultând muzică, povestind.

Povestea unei iubiri de neuitat are toate ingredientele

Povestea unei iubiri este presărată cu fel și fel de ingrediente. Altfel, cum i-am vedea adevăratul farmec? 

Tata nu a avut nimic împotrivă, spre marea mea surprindere. A doua zi am plecat la București să petrecem cele câteva zile de vacanță pe care le aveam. Aici ne aștepta altă surpriză! Neplăcută. Biletul găsit în sufragerie îl anunța că murise bunica lui preferată. Mi-am amintit de cele zece garoafe cu care a ajuns la mine și mi-am dat seama că nu era nicio coincidență. 

A refuzat să meargă la înmormântare fără mine, iar eu am considerat că nu aveam nicio calitate să merg. Nici nu a vrut să audă de varianta întoarcerii mele acasă, prin urmare, am petrecut cele câteva zile împreună. Au fost fabuloase! Pur și simplu nu găsesc cuvinte să le descriu.

Povestea unei iubiri dintr-o toamnă ce părea tristă 

Zilele frumoase sunt de regulă și scurte sau așa par. Așadar, cele trei zile din povestea unei iubiri abia începută s-au scurs repede. Bineînțeles, mă temeam teribil să nu se strice vraja în care mi se părea că trăiesc. Drept pentru care, prima noapte nu am dormit niciun pic. Mă temeam că va profita de vulnerabilitatea mea, de faptul că suntem singuri și că totul se va sfârși cu o mare dezamăgire.

Bineînțeles, nu s-a întâmplat așa. Ceea ce mi-a întărit convingerea că mă iubea cu adevărat. Prin urmare, doua zi am fost și mai fericită. Cea mai fericită din lume. Îmi venea să dansez și să strig în gura mare pe străzile Bucureștiului să anunț povestea unei iubiri mai ceva decât în cărți sau filme.

Noaptea următoare am pariat că cine adoarme primul va scrie celuilalt timp de o lună, câte o scrisoare în fiecare zi. :) Am câștigat eu! Felul în care ne-am înțeles și am rezonat, felul  în care s-a comportat cu mine, respectându-mi concepțiile, dorințele, a fost uimitor. 

Era exact cum îmi imaginasem în visurile mele. Era omul pe care speram să-l întâlnesc, cu care îmi doream să pornesc în viață. Atunci am înțeles, mi-a fost și mai clar că și eu îl iubesc. Am fost și mai convinsă de sentimente și reciprocitatea lor.

La final. Dar nu și povestea unei iubiri

Ne-am despărțit amuzați de toate întâmplările din zilele acelea, de pariul câștigat, fiecare plecând în direcția lui. Nu era timp să meargă cu mine, el trebuia să ajungă la școală, eu la serviciu. Stabiliserăm să ne vedem în februarie.

Urmarea însă, o veți afla într-un episod nou, dintr-un articol viitor. Sunt curioasă să aflu cum vi se pare povestea mea(noastră) și care sunt poveștile voastre de iubire.  Aștept comentariile voastre.

 

Până data viitoare, trăiți cele mai frumoase povești de iubire! 

 

UniquebyMM

 

Dacă v-a plăcut povestea, mai poftiți! Și, nu uitați să share-uiți! :)