Bun găsit prieteni! Jurnal 22 decembrie 1989 București – România. Acum un an scriam primul meu articol despre experiența proprie trăită în zilele revoluției. Unii dintre voi m-au încurajat să scriu în continuare și, deși am oscilat mult între cele două alternative, am decis să o fac. Reamintesc, nu vreau să dau niciun fel de altă interpretare decât aceea de simplă relatare a faptelor. Doresc să scriu doar despre ceea ce am trăit în acele zile și atât. Scriu pentru cei care m-au rugat sa continuu, pentru cei care vor să -și facă o imagine de ansamblu a tabloului.
Cuprins
Jurnal 22 decembrie 1989 București – România
Rămăsesem cu povestea la dimineața din 22 decembrie 1989. Foarte de dimineață, pe la 6, am plecat cu micuțul meu de mână spre serviciu. Nu aveam alternativă. Copilul nu l-aș fi abandonat, acasă nu puteam merge, iar de la serviciu nici nu se punea problema să lipsesc.
Oamenii care circulau la ora aceea nu erau zâmbitori nici altădată. Eram obișnuită cu fețele triste, îngândurate, împovărate de vremurile pe care le trăiam, întâlnite în fiecare dimineață. Dar în acea dimineață, fiecare pas, fiecare gest, fiecare chip, erau ca mersul printre minele de război. Era ceva extraordinar de apăsător și înfricoșător care plutea în aer.
Frica m-a paralizat însă la primul control militarilor de la intrarea în metrou. Știam că nu am motive să mă tem dar ceea ce consideram eu comportament pașnic, lor li s-ar fi putut părea dimpotrivă, unul ostil. “Trebuie să fiu puternică pentru copil, indiferent care sunt motivele pentru care ne opresc, vom reuși să trecem teferi”. Îmi făceam singură curaj și chiar simțeam că sunt în stare să mă bat cu oricine i -ar fi făcut rău copilului meu. Și, am trecut cu bine de primul filtru. A urmat al doilea, al treilea … și ultimul de la coborârea din metrou. Mai târziu aveam să aflu că rolul acestor filtre era să verifice dacă ai armament, muniție sau dacă păreai suspect. Mai bine că nu am știut.
Până la serviciu nu am mai întâlnit niciun militar dar se auzea un fel de vuiet, un zgomot îngrozitor pe care nu-l puteam defini. La serviciu, aceeași situație încordată iar în birouri se vorbea în șoaptă despre ce oroare fusese noaptea la Universitate. Oamenii din secții se adunaseră în curtea fabricii cu scopul de a se alătura mulțimii care se îndrepta spre centrul orașului. Porțile fabricii erau însă încuiate și legate cu lanțuri, din ordinul directorului. Muncitorii nu s-au limitat doar la discuții între ei, nu au acceptat explicații, au trecut la fapte: au făcut găuri prin gard și au plecat în grupuri spre centru.
Jurnal 22 decembrie 1989 București – România
Camioane, mașini mari și mici se umpleau cu oameni care mergeau în grupuri strigând “li-ber-ta-te, li-ber-ta-te, jos comunismul” îndemnând să li se alăture. Claxoanele sunau continuu, era un vacarm din care răzbăteau lozinci de genul: “haideți la Universitate, la Televiziune, victorie, libertate, hai cu noi”. Era o atmosferă de bucurie și furie în același timp. Oameni cu steaguri, pe jos sau în mașini și autobuze arhipline, părea că sunt organizați dar întregul tablou dădeau impresia de haos. Pentru mine, care nu știm unde să mă duc și ce să fac, părea cutremurător.
Figurile noastre trădau îngrijorare, frică, dar discutam între noi, colegi, ca și cum o familie încearcă să găsească o ieșire dintr-o situație limită. Concluzia părea să fie aceea că fiecare avea câte un plan, în afară de mine.
Debusolată, speriată, treceam totul de mai multe ori, prin filtrul picului de rațiune ce o mai aveam. Ca și cum era nevoie să mă conving că făceam ceea ce trebuie, ceea ce este corect. Trebuia să ajung într-un loc sigur pentru a proteja copilul, cu acces la telefon, în eventualitatea și speranța că voi putea leg legătura cu soțul.
22 decembrie 1989 – mijlocul zilei
Fiind singura cu copilul după mine, șefa m-a întrebat dacă am unde merge și mi-a propus să merg la ea acasă. Relația dintre noi nu era una apropiată, aș spune chiar dimpotrivă, una foarte rece, protocolară, strict de serviciu. Mă surprindea fața omenoasă, prietenoasă care și-o arăta acum. Cu o zi în urmă îmi salvase practic viața prin decizia de a rămâne la birou. Acum, îmi propunea să merg la ea acasă!!!
Dar nu ne vizitam, nu știam unde locuiește, nu-i cunoșteam soțul, pentru mine era un plus de nesiguranță. După câteva secunde de gândire, i-am mulțumit și am refuzat. Dar până la refuzul politicos, colega și prietena (de familie) Doina, mi-a propus să mergem împreună acasă la ea. Ne cunoșteam bine, ne vizitam, copiii la fel, eram prieteni de câțiva ani, ceea ce îmi crea un sentiment mai confortabil. Dacă putem vorbi despre așa ceva în acele împrejurări.
Doina era o femeie înaltă, bine legată, care efectiv a luat copilul pe sus, și pe mine de mână, reușind să ne înghesuim într-un autobuz arhiplin. Puteam să ne considerăm norocoase că am prins un autobuz care încă circula pe traseul lui.
Jurnal 22 decembrie 1989 București – România
Știrile erau extraordinar de contradictorii și alarmante, nu știai ce era adevărat și ce era fals. Generalul Milea s-a sinucis și, ba era catalogat drept trădător, ba era declarat erou. Ceaușeștii au fugit cu elicopterul de pe clădirea comitetului central dar, fie erau “văzuți” în diverse locuri, fie elicopterul fusese doborât. Se vehiculau cifre de ordinul miilor de morți, teroriști de care trebuia să ne adăpostim în case, și multe altele.
Când am ajuns acasă la Doina, după ce am lăsat copiii în camera lor, am dat drumul la televizor. Comunicatele și întorsătura pe care o luau lucrurile de la o secundă la alta pe care le auzeam, m-au făcut să cedez. Cred că a fost momentul în care se umpluse paharul. Am izbucnit într-un plâns nervos, având convingerea că soțul meu nu avusese nicio șansă de supraviețuire. Singurul meu gând era că sunt singură cu copilul și nu-l voi putea proteja.
Prietenii mei m-au ajutat să mă liniștesc, m-au încurajat, apoi am încercat să aflu ce se întâmplă cu soțul meu. După încercări disperate am reușit să vorbesc cu Nina, ruda la care petrecusem noaptea. Vorbea bizar, fără sens, într-un limbaj – vezi Doamne, codificat!- că trebuie să ajungem la ea. Bine-bine, dar cum să ajung din Sălăjan în Militari cu copilul? am întrebat-o.
Din răspunsul dat – în același fel ciudat-, am înțeles că va veni cu metroul până la Sălăjan și mă va aștepta în stație. Mi-am dat seama că o trimisese soțul meu și nu era o inițiativă proprie. Altfel, măcar ar fi sugerat să rămânem de dimineață.
Jurnal 22 decembrie 1989 București – România
“Prietenul la nevoie se cunoaște” a fost cel mai adevărat lucru din lume în acea zi. Doina și soțul ei nu ne-au lăsat singuri nici de această dată, însoțindu-ne până în stația de metrou. Pe străzi era o nebunie: oameni, mașini, zgomot sinistru de împușcături, claxoane, dar metroul era aproape gol la ora aceea.
Se înnoptase deja și în metrou am încercat să aflu mai multe de la Nina, dar ea nu vorbea aproape deloc. Reușisem să înțeleg doar că soțul meu era la ei acasă și asta îmi dădea speranță. Simțeam din nou că nu sunt singură în mijlocul “războiului”. Deși nu trecusem prin ceva asemănător, am avut siguranța că sunt puternică și voi reuși să trec peste absolut orice.
Întâlnirea
Când am ajuns și ne-am revăzut, ne-am îmbrățișat toți trei și am izbucnit în lacrimi. Nu am cuvinte să descriu ce am simțit. Era ca o minune, o magie de Crăciun, deși nici nu mai știam în ce zi suntem: mai primisem o șansă. Ne revedem, chiar și pentru puțin timp, deoarece el s-a schimbat și a plecat din nou.
Nu era timp să povestim, să ne plângem, să ne văicărim. Ne -am promis că avem grijă de noi, că ne vom revedea curând și am stabilit ca a doua zi să mergem împreună cu Nina și soțul ei în provincie. Decizia de a lăsa copilul la bunici era cea mai bună în contextul dat, urmând să mă întorc singură.
Noaptea de 22 spre 23 decembrie a fost teribil de grea. S-a tras puternic toată noaptea iar la etajul 9 zgomotul parcă era amplificat. Puteam crede că ne aflăm în mijlocul unui câmp de război, cu diferența că la televizor curgeau imagini, știri și chemări de tot felul.
Nina țipa la mine să nu mă apropii de geamuri, să nu plec, să nu … nimic, după care leșina. Și asta s-a repetat până spre ziuă când am început să ne pregătim pentru plecare. Era începutul unei noi zile: 23 decembrie. Despre care voi povesti într-un alt articol, atunci când îi va veni vremea.
Mulțumesc dacă mi-ați citit povestea și aștept să îmi spuneți dacă aveți experiențe de împărtășit din acele zile. Bineînțeles, le voi citi pe toate, în comentarii.
Până data viitoare, prețuiți ceea ce aveți și bucurați-vă de fiecare clipă de libertate!
UniquebyMM
Dacă v-a plăcut povestea, mai poftiți! Nu uitați să share-uiți!
N-am crezut că vom scăpa teferi atunci, în zilele acelea. De fapt chiar mi-a trecut glonțul pe lângă ureche undeva în Avației, pe o stradă pustie, unde nu te-ai fi așteptat că se trage. 22 decembrie, ziua fiului meu! A fost cumplit de greu să fiu izolată în cartierul unde locuiam și de unde nu mai aveam cu ce pleca spre centru. Totul era blocat.
Nici eu! Mai ales că nu eram în căsuța mea unde măcar aveam sentimentul de puțină siguranță în plus.
Am avut și eu tot felul de întâmplări în următoarele zile. Poate mai povestesc.
Mulțumesc pentru comentariu!
Nu existam pe atunci, dar cred ca a fost greu. Dureror chiar..
Nu am apucat acele vremuri. Noi am. Ajuns sa le cunoaștem doar din povesti. Cred ca de asta nici nu ne-am zbătut niciodată prea mult, am avut impresia ca libertatea ni se cuvine
Corect! Exact acestea au fost cuvintele celor care m-au încurajat să-mi descriu experiența.
Eu m-am născut mult mai tarziu, cand comunismul nu mai exista. Sincera sa fiu, nici nu stiu ce sa cred, unii zic ca era mai bine pe vremea lui Ceausescu, altii sustin ca au fost vremuri foarte grele.
Erau vremuri foarte grele, nici vorbă de libertate, e niciun fel. Și totuși, nu murea nimeni de foame iar cei care nu aveau serviciu mai mult de 3 luni, erau judecați și închiși apoi trimiși la forțele de muncă să se angajeze. Pe scurt, nu exista comparații între cele două perioade. Dar, nici nu s-a întâmplat ceea ce am visat, ce am crezut atunci că se va întâmpla.
Eu nu am regrete pentru vremurile acelea, nici nu-mi doresc să revină, dar vreau o democrație adevărată, vreau o unitate care exista pe atunci. Atunci, știam ca nu există libertate de exprimare și știam ce trebuie să spun/fac și ce nu. Acum, există libertate, dar este doar o senzație.
Sunt multe de spus, dar cu siguranță nu este locul potrivit.
Mulțumesc!
Ar fi interesant și important pentru mine, dacă ai vrea să mai citești/asculți astfel de experiențe.
Ce crezi, ar trebui sa continuu?
Mulțumesc!
El mai trist mi se pare, ca au fost oameni care au luptat pentru noi, unii au murit pentru noi, pentru libertate. Și…iata-ne 30 ani mai târziu…
Eu m-am nascut in ’94, nu am prins aceste evenimente, stiu ca a fost urat si tare greu.
Mulțumesc pentru comentariu!
Ar fi interesant de știut dacă ai vrea să afli despre experiențele oamenilor din acele zile.
Wow! Nu am prins acele vremuri, din fericire m-am născut câțiva ani mai târziu, dar părinții și bunicii mi-au povestit câteva lucruri extrem de dureroase.
Mă bucur că încă sunt oameni care povestesc de ceea ce a fost și cât de oribil.
Eu eram foarte mica si nu am decat amintirile celorlalti despre revolutie. Totusi, imi pot imagina panica, frica, nelinistea…
Aș vrea să știu dacă din punctul tău de vedere ar fi potrivit/important să scriu în continuare.
Ție ți-ar plăcea să citești despre experiențele de atunci?
Mulțumesc!
Nu mi-as fi dorit sa traiesc acele momente. Cred ca o data cu povestirea lor ti le-ai amintit mult mai bine si parca s-ar fi intamplat ieri
Mi-ar plăcea să aflu dacă din punctul tău de vedere ar fi potrivit/important să scriu în continuare.
Ție ți-ar plăcea să citești despre experiențele de atunci?
Mulțumesc!
am trecut ieri prin Bucuresti si am vazut ca erau multe persoane in Piata Universitatii, m-am bucurat ca nu s-au uitat acele zile crancene!
as vrea sa descopar mai multe despre perioada aceea pe care eu nu am apucat sa o traiesc.
Mulțumesc!
Anul si luna in care m-am nascut. Nu imi amintesc nimic din perioada aceea dar am urmarit diverse documentare si situatia nu arata prea roz.
Nu-mi amintesc foarte multe, desi eram maricica…insa stiu ca nu-mi dadeau voie parintii nici la geam sa stau pentru ca se auzeau focuri de arma pe strada.