Un fragment din povestea toamnelor mele

Toamna se instala încet peste sat, cu paleta inepuizabilă de culori și, odată cu ele, o liniște adâncă. Privit în ansamblu, locul cu case ca niște sculpturi presărate cu grijă ici-colo, pe dealuri, văi și șes, semăna izbitor cu un loc de poveste. Oamenii purtau pe umeri ca pe niște trofee prețioase, coșuri pline cu struguri aromați sau mere roșii, galbene -aurii strânse din grădini. Cât vezi cu ochii, până în îndepărtata zare se întind vii și livezi care par să unească așezările într-o firească armonie. Poveste? Da! Încă un fragment din povestea unei vieți așa cum a fost ea trăită.

Povestea toamnelor mele. Peisaj toamna

Indiferent de vârstă, omul se hrănește cu povești!

întorc la tomnă iar, și iar …! Dar toamna aceasta este diferită de toate celelalte pe care mi le amintesc din primii ani ai copilăriei mele. Este toamna care mi-a rămas pregnant în amintiri. Toamna în care ne mutam, a treia oară din câte îmi amintesc, urmând un nou început. Alt loc, altă casă în care vom locui încercând să o facem “acasă”. Alți prieteni, alți vecini, alți oameni, educatori, colegi …!

Dorința: să nu ne oprim pra curând!

Camionul cu mobilă și lucrurile împachetate pe categorii, se târa pe drumurile dintre văi, dealuri … Și iar câmpuri, dealuri, vii, sate, păduri. Care va fi locul în care ne vom opri? Mi-ar plăcea aici sau poate aici, îmi spuneam în timp ce treceam prin locuri, păduri sau așezări de-a lungul vreunei ape. Mă uitam după peisajele ce păreau pictate în culori spectaculoase, de mâna unui pictor extraordinar de talentat, în speranța că acolo ne va fi noua casă. O dorință mică, ascunsă își făcea loc în mintea mea: să nu ne oprim prea curând! Îmi doream să merg cât mai departe, să văd cât mai multe peisaje, pasiunea mea de a călători de mai târziu. Știam însă că nu era posibil. Noua destinație era deja aleasă (independent de voința cuiva din familie!), la fel și casa în care urma să locuim.

Mirosul de benzină, urcușurile și coborâșurile accentuau starea de rău de mașină de care sufeream. Doar asta mă făcea să-mi abandonez dorința de a merge departe, până … hăt, la capătul pământului, așa cum îmi doream. O vreme, gândurile mi se zbat între încântarea ochiului și amețeala produsă de răul de mașină.

Apoi, ca din senin, mergem lin, așezat, fără nicio zdruncinătură. Senzația de rău dispare treptat iar eu mă trezesc ca dintr-un vis și nu mai știu ce să cred. Fusesem luată prin surprindere, scoasă brusc din noianul gândurilor mele, astfel încât, nu observasem că ne aflam pe o șosea asfaltată, grozavă, cu trafic adevărat. Parcă nu merseserăm chiar atât de mult, oare unde ne aflăm? – purtam conversația cu mine însămi. Dar nu îndrăzneam să întreb, de teamă să nu mă trezesc din visul frumos în care mă aflam deja, bine ancorată.

Un fragment din povestea toamnelor mele

Peisajele alergau pe lângă noi, de o parte și de alta, unul mai surprinzător ca altul. Pe partea stângă, linia ferată ca niște panglici lucitoare, peste care se întindeau culturi agricole. Apoi, un râu lat își etala suprafața în care soarele își oglindea razele cu puteri slabe, ca un regret.  Dincolo de râu, hăt departe, se lăfăia peretele unui deal pe jumătate galben- pământiu, pe care văd “sculptate” niște forme ciudate.

Întorc privirea spre partea dreaptă și observ cum lăsăm în urmă o pădure cu niște culori atât de frumoase și diferite, imposibil de descris în cuvinte. Ușor, ușor apar casele, două blocuri cu câte două etaje, toate aliniate aproape de șoseaua pe care mergem cu viteză mult mai mare.

Citesc plăcuța localității și numele îmi amintește de ceea ce ne povestise tata despre noul loc în care ne mutam. Un fior plăcut mi-a străbătut corpul plăpând de copil, ochii mi s-au umplut cu lacrimi de bucurie. Probabil că zâmbeam fără să-mi dau seama. Nu visam, era chiar realitate ceea ce vedeam! Începeam să simt o stare de bine, îmi plăcea, îmi va plăcea să locuiesc aici, îmi spuneam în timp ce camionul părăsea șoseaua principală. Mai târziu aveam sa aflu că era un drum important, european și o comună foarte mare, frumoasă, cunoscută, un oraș în devenire.

Sentimente de speranță și bucurie

Chiar dacă drumul nu mai era asfaltat, era unul foarte bun iar ceea ce vedeam pe măsură ce înaintam în interiorul localității păstra starea de mulțumire. Se cuibărea în mine un sentiment de speranță amestecat cu bucurie, pe care îl păstram doar pentru mine. Teama că m-aș putea înșela, îngrijorarea pe care mi se părea că o citesc pe chipul mamei mă făceau să ascund bine sentimentul plăcut.

După încă o bucată parcursă, camionul virează la stânga, pe lângă un parc mare și frumos, mai merge câteva sute de metri și oprește. Ajunseserăm la destinația finală. O casă mare, aproape impunătoare, mi se pare ca seamănă izbitor cu o casă boierească în care intru cu reținere. Pare foarte înaltă și neprimitoare, rece. Încerc să mă consolez cu precizarea tatei că este ceva temporar. Deschiderea anului școlar este peste puțin timp iar pentru mine va fi primul an de școală și foarte așteptat. Cu siguranță asta mă va face să mai uit de alte aspecte mai puțin plăcute ale noii noastre experiențe.

Ascunsesem sentimentele mele de speranță și bucurie fără să-mi dau seama că exact așa trebuia să procedez. Probabil că mintea mea de copil pusese asta pe seama temerilor, când de fapt era vorba despre intuiție, instinct. Într-un timp scurt aveam să trăiesc două experiențe teribile care aveau să mă marcheze mult timp.

“Acasă”

Cea mai teribilă experiență a fost și deosebit de frustrantă, deoarece avea să mă țină timp de o lună departe de școală. Debutul meu în clasa întâi și aniversarea zilei de naștere mă găseau într-un spital. Partea bună a fost mutarea din casa pe care o consideram neprietenoasă, într-o clădire din curtea uneia dintre școlile localității. M-am întors “acasă” cu adevărat! Noua casă amenajată deja de ai mei, era mult mai prietenoasă și am îndrăgit-o din primul moment.

Deși nu aveam mai mult de trei camere și un hol cu bucătărie, locuința aceasta mi-a oferit căldura unui cămin adevărat. Dincolo de dragostea familiei, un loc are rolul său în viața celui (celor) care îl ocupă. Acesta, deși în curtea unei instituții sau, poate tocmai din această cauză, avea exact aerul pe care mi-l doream. Timp de zece ani, casa și locul acesta, oamenii, mi-au oferit niște oportunități extraordinare, care au contribuit la formarea mea. Cred că a fost cea mai frumoasă, bogată și benefică perioadă a copilăriei și adolescenței mele.

Toamna aceea a fost atipică, o toamnă simțită și trăită diferit. Țin în mână buchetul toamnelor mele și găsesc câteva similitudini între cea de atunci și cea de acum: amalgam de sentimente, schimbări, (poate) noi începuturi. Suntem doar la începutul ei, vom trăi și vom vedea dacă vor ma fi și altele sau o voi asemui cu alta.

În final, simt nevoia unei mențiuni: la îndemnul familiei și prietenilor am decis să aștern bucăți din trăiri, experiențe, amintiri. Desigur, nu în sensul de a răscoli trecutul, căci asta nu aduce nimic bun, ci al expunerii unor amintiri din care s-ar putea desprinde ceva folositor. Unele dintre aceste fragmente le voi pune și aici, pe blog. Sper să găsesc empatie și de asemenea, vă rog să vă exprimați opiniile și sugestiile. Mulțumesc anticipat!

Până data viitoare, fiți curajoși, gândiți cu voce tare și împărtășiți-vă experiențele!

 

UniquebyMM

Mulțumesc pentru că mă citiți!

Mulțumesc că îmi ascultați poveștile, dorurile, experiențele. Dacă v-a plăcut, mai poftiți!

Share and Enjoy !

0Shares
0 0