Soare, veselie, o atmosferă superbă, relaxantă și lipsa oricăror griji, ne bucurăm cu toții de vacanța pe „insula eternei primăveri”.

Mă aflam în călătorie cu familia și prietenii, admiram peisajele ireale, dădeam târcoale rocilor și formațiunilor cu aspect selenar desprinse din Vulcanul Teide, exploram noi formațiuni.

 

Cum nu era prima excursie pe vulcan și împrejurimile sale, eu o fac pe ghidul și le povestesc prietenilor tot ce știu și că aici au fost filmate scene din filme SF renumite, le arăt câteva forme cărora li s-au dat diverse denumiri, facem glume și ne amuzăm pe această temă.
 

Foarte sigură pe mine și considerându-mă „mare cunoscătoare” a zonei, mă desprind de grup aventurându-mă după florile și vegetația rară ce înconjoară formele ciudate, când mă trezesc singură într-o zonă pustie unde doar culoarea formelor mă mai țineau legată de realitate.

Nu mă îngrijorez prea tare, îmi spun în gând că este ceva normal, firesc, voi găsi calea de întoarcere și voi fi din nou cu ai mei, când negrul rocilor și întregul peisaj devine strălucitor – auriu, trecând prin tot spectrul de culori provenit de la o lumină puternică, orbitoare care inundă și învăluie totul.
Lumina mă făcuse să-mi închid instinctiv ochii și să mi-i acopăr cu mâinile, lipindu-mă de stânca de lângă mine, ca apoi ușor-ușor lumina să se estompeze și să reușesc să văd niște forme de-o ciudățenie rară coborând dintr-o navă de formă asemănătoare unui OZN.

 

Eram singură acolo parcă paralizată, nu mă puteam mișca, mintea nu era în stare să dea vreo comandă corpului preț de câteva zeci de secunde care au părut o veșnicie. Era imaginația mea care continua după glumele făcute mai devreme, o luase mintea mea razna, sau era realitate?
Mi-am revenit din șoc, nu era timp de pierdut, și mi-am dat seama că era o „vizită” a unei civilizații extraterestre. Urma să mă conving și de intențiile lor în scurt timp, timp care avea deja alte dimensiuni. 
Trebuia să reacționez rapid, să gândesc un plan după ce reușesc pentru început să le aflu intențiile.

Cât am povestit aici, este deja mult timp, pentru că hidoșeniilor extraterestre le luase mult mai puțin, apropiindu-se cu o repeziciune de neimaginat.
Era clar că era o invazie în toată regula, iar eu eram pusă în fața faptului împlinit, participant activ al acesteia ce trebuia să găsesc repede soluții. 
Gândul era la familia mea, la copii, prioritatea zero fiind salvarea lor.  Îmi iubesc familia mai presus de orice dar copii, P în special, sunt rațiunea mea de a trăi. 
Pe el și ceilalți copii, pe S înțeleptul, trebuie să îi salvez mai întâi, pentru a duce mai departe viața/civilizația pe pământ, pentru a face să nu dispară odată cu această invazie.

Creaturile de o ciudățenie cum numai în filmul science fiction al scenaristului/regizorului Liam O’Donnel, Dincolo de orizont/ Beyond Skyline ai putea vedea – în cinema de pe 3 noiembrie 2017-,  de la aspect până la costume și mișcare, distrugeau tot ce atingeau în calea lor.

Știam că am o legătură extraordinar de puternică cu copii mei și că reușisem astfel să le transmit ceea ce simt în anumite împrejurări de pericol, prin urmare, profitând de faptul că eram oarecum inobservabilă lipită acolo de stâncă, m-am concentrat să transmit pericolul iminent ce se apropia.

Apoi, am încercat să mă transpun în imaginația scenaristului/regizorului care a scris/realizat filmul de acțiune SF, să înțeleg și să găsesc măcar un element comun. 
Înțelesesem pericolul, mesajul filmului era acela că este o luptă în toată puterea cuvântului, dar ei aveau și mijloacele necesare – armele, oamenii puternici, elemente care mie îmi lipseau.

Mi-am amintit atunci de rolul polițistului Mark Corley (interpretat de Frank Grillo) și relația cu fiul său Trent (Jonny Weston) înțelegând că puterea poate sta și în dragostea pentru copiii, legătura dintre părinte și copil, în ciuda conflictelor dintre generații, a contradicțiilor și diferențelor de opinii, fiind una foarte puternică.

Dincolo de toate acestea, există iubirea.

Am reușit să transmit lui A mesajul care la rândul său i-a pus în gardă pe toți cei aflați acolo.
S-a făcut o mobilizare rapidă reușind să expună pericolul care urma, S înțeleptul le-a dat câteva idei de apărare punând la cale o strategie de adăpostire a copiilor.
Stâncile și muntele aveau spații care permiteau adăpostirea, prin urmare s-a recurs imediat la ceastă măsură, profitând de formele și culoarea lor asemănătoare spațiilor familiare extratereștrilor, iar unii au fost îndrumați către Masca.
 

Între timp eu stăteam aproape nemișcată de stânca devenită cea mai bună prietenă din lume și concentrându-mă pe sentimente frumoase, pozitive, să transmit și să recepționez mesaje.

 

Așa am reușit să le transmit și ideea de apărare folosind artele marțiale, gândirea luptătorilor acestora, inspirată de IkoUwais (stilul său unic practicat Silat) din  filmul SF „Dincolo de orizont„.

 
Reușisem să-mi înving frica cu gândul că mai presus de orice trebuie să fiu capabilă să transmit informații, să fiu pozitivă pentru a salva copiii, familia, prietenii.
Fiind una cu stânca („Pantoful reginei”) și considerată inofensivă datorită sentimentelor de dragoste, protecție, pe care nu le puteau descifra cu toată inteligența lor superioară, creaturile nu m-au distrus și am putut comunica în continuare cu ai mei.
Aceasta era cheia! Realizasem că sunt incapabili să detecteze ființe încărcate cu sentimente de iubire, energii pozitive, am transmis și celorlalți ideea, ceea ce a făcut ca nava mamă să hotărască retragerea și încheierea misiunii pe planeta Pământ. 
 
 
Acesta este un scenariu fictiv imaginat într-un loc real, cu ființe terestre reale care nu au/știu* să folosească arme, altele decât cele 
pașnice.

*Știu să folosesc arme dar nu doresc să o fac.

Articol scris pentru SuperBlog 2017.
Felicitări pentru că ai citit articolul.
Dacă consideri că articolul a fost util, distribuie-l să afle şi prietenii tăi.