Mi-e dor, atât de dor de Eminescu!

Bun găsit! Mi-e tare dor de Eminescu! Mi-e dor … ca de prima dragoste adevărată. Înainte să știu ce înseamnă să fii îndrăgostit cu adevărat mă îndrăgosteam de păsări, de flori, de cărți sau peisaje. Apoi, l-am descoperit pe Eminescu cu Sara pe deal doinită într-un murmur ca al primei iubiri și, m-am îndrăgostit cu adevărat.  De atunci, nu m-am mai vindecat! Nici măcar după ce am înțeles adevăratul sens al acestui mare, de necuprins, frumos și neînțeles sentiment. O dragoste profundă, o dragoste care, parcă rămâne scrisă cu litere scrijelite pe pereții sufletului, iremediabil, pe viață.

Mi-e dor, atât de dor de Eminescu!

E greu să vorbești sau să scrii despre Eminescu fără să repeți stereotipe de genul ”Luceafărul României”, ”geniul”, ”Ceahlăul …”, ”bardul …” etc. Practic, mie, îmi este imposibil să descriu trăiri sau sentimente despre opera lui Eminescu în cuvinte care să exprime valoarea acestuia. Dar cel mai greu îmi pare, să încerc să mă fac înțeleasă într-o lume prin ochii căreia Eminescu se vede strâmb, hâd, în culori întunecate. Într-o lume care pare lipsită de sentimente, dezumanizată, în care să fii sentimental, să-l iubești pe Eminescu este o rușine.

”Fără Eminescu am fi mai altfel și mai săraci” –  Tudor Vianu.

Din fericire, eu nu vreau să conving pe nimeni ce înseamnă iubirea de poezie, de artă, în special de Eminescu. Doar mă consider norocoasă pentru că reușesc să ajung la sentimente pe care Eminescu, le-a trăit și le-a transmis prin fiecare vers, fiecare cuvânt al operei sale.

Simt mândrie pentru tot ceea ce simt ori de câte ori citesc sau ascult opera eminesciană. Că pot avea acces la opera eminesciană, că îl am în biblioteca mea fizică și sufletească.  Fericită cu sentimentul pe care îl am că sunt acolo, lângă Lacul codrilor albaștri, pe lângă plopii fără soț, în mijloc de codru des sau, Sara pe deal, sub un salcâm. Împlinită  că, trăiesc prin fiecare vers, că sunt în închipuirea fiecărei metafore, respir prin fiecare cuvânt.

Sara pe deal

Sara pe deal buciumul sună cu jale,
Turmele-l urc, stele le scăpară-n cale,
Apele plâng, clar izvorând în fântâne;
Sub un salcâm, dragă, m-aștepți tu pe mine.

Luna pe cer trece-așa sfântă și clară,
Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară,
Stelele nasc umezi pe bolta senină,
Pieptul de dor, fruntea de gânduri ți-e plină.

Nourii curg, raze-a lor șiruri despică,
Streșine vechi casele-n lună ridică,
Scârțâie-n vânt cumpăna de fântână,
Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână.

Și osteniți oameni cu coasa-n spinare
Vin de la câmp; toaca rasună mai tare,
Clopotul vechi umple cu glasul lui sara,
Sufletul meu arde-n iubire ca para.

Ah! în curând satul în vale-amuțește;
Ah! în curând pasul-mi spre tine grăbește:
Lânga salcâm sta-vom noi noaptea întreagă,
Ore întregi spune-ți-voi cât îmi ești de dragă.

Ne-om răzima capetele-unul de altul
Și surâzând vom adormi sub înaltul,
Vechiul salcâm. – Astfel de noapte bogată,
Cine pe ea n-ar da viața lui toată?

De ziua lui, în fiecare zi

Îmi doresc să pot scrie cele mai frumoase cuvinte, dacă talentul mi-ar fi aliat. Dar, chiar și în cuvintele simple și umile pe care le pot eu așterne în pagină, voi scrie pentru el, marea și inegalabila mea dragoste: Eminescu. Fie că voi reuși să scriu fizic, fie doar în suflet, de ziua lui sau, oricând, în fiecare zi, mereu o voi face.

Mi-e dor, atât de dor de Eminescu!

Acum …?!? Murmur doar pentru mine Sara pe deal – doina, cântecul care mă face să simt aceiași fiori ca atunci când l-am descoperit. Și, nimic nu mă poate opri să caut mai departe tot ce nu știu despre Eminescu. Căci Eminescu înseamnă mult mai mult decât ce știu, ce cunosc. E vast, e infinit și se lasă puțin câte puțin descoperit, poate că niciodată întru totul.

De curând, am dat peste cea mai frumoasă rugăciune pe care a scris-o Mihai Eminescu. Rugaciune, care a fost recitată în limba română chiar de către Papa Ioan Paul al II-lea la Vatican. O redau mai jos, în forma în care am descoperit-o:

Rugăciune

“Noi ce din mila Sfântului

Facem umbră pământului,

Rugându-ne’ndurărilor,

Luceafărului mărilor.

Ascultă-a noastre plângeri,

Regină peste îngeri;

Din neguri te arată,

Lumină dulce, clară, 

O, Maică Preacurată

Și pururea Fecioară, Marie!

Crăiasă alegându-te,

Îngenunchem rugându-te:

Înalță-ne, ne mântuie

Din valul ce ne bântuie.

Fii scut de întărire

Și zid de mântuire.

Privirea-ți adorată

Asupră-ne coboarã,

O, Maică Preacurată

Și pururea fecioară, Marie! “

Eminesu, marea, infinita dragoste! Comoara nesecată, valoarea inestimabilă la care poate ajunge oricine. Accesibil oricărui om capabil de iubire. De ziua lui, oricând, în fiecare zi, astăzi, scriu ceva despre dragostea mea de Eminescu. Aici sau în suflet.

Știați că Eminescu a scris această frumoasă rugaciune scrisă de marele nostru Eminescu? Vouă vă place Eminescu? Care este poezia voastră preferată? Abia aștept să aflu!

Până data viitoare, iubiți , trăiți sentimentele transmise de versul/opera lui Eminescu!

UniquebyMM