Bun găsit, prieteni! V-am obișnuit cu poveștile mele din experiențe de tot felul. Fiecare poveste – veselă sau mai puțin- am căutat să o redau într-un ton cald, dacă nu s-a putut vesel. De data aceasta, nu știu ce va ieși. Dacă voi reuși să pun un strop de căldură în cuvintele mele. Deși, sunt cuvinte pornit direct din inimă.

22 de ani fără tata

Bineînțeles, nu era obligatoriu să scriu. Și cu atât mai puțin să citiți. Dar, unde m-aș putea exprima mai bine decât aici? Unde sunt doar eu (cu mine) și voi, dragi prieteni. 

Cui aș fi putut spune mai deschis ce dor imens, ce gol cât bolta cerească am în suflet? Cine să mă înțeleagă ce înseamnă dorul de tată? Sau cât de mult îmi lipsesc discuțiile cu tata? Cât mi-aș dori să mai pot avea măcar câteva minute cu el! 

Cât sunt în viață, uităm să le spunem cât îi prețuim. Ne lăsăm copleșiți și absorbiți de alte priorități, amânând sau uitând să-i alinăm, să-i întrebăm de le e bine, să le deschidem ușa. Să le spunem cele două cuvinte magice: ”te iubesc”.

Par nemuritori – ”Doamne, fă-i nemuritori”

Ni se par nemuritori, ni se par mai puternici și mai rezistenți decât noi. Cum numai Adrian Păunescu a știut să o spună atât de frumos:

«…Pentru cei ce ne-au făcut
Dă un ordin, dă ceva
Sa-i mai poți întârzia
Să o ia de la- nceput.
Au plătit cu viața lor
Ale fiilor erori
Doamne, fă-i nemuritori
Pe părinții care mor. …»

De 22 de ani, nu mai am cu cine vorbi, așa cum doar cu el puteam vorbi. De 22 de ani, la fiecare sfârșit de septembrie, mă întreb ce mi-ar fi spus, cu privire la anul scurs. Ce m-ar fi întrebat despre fiecare plan, despre fiecare reușită, despre fiecare eșec.

Prea devreme

Cum m-ar fi consiliat în situațiile când simt că am epuizat soluțiile și resursele. Și nu pot să trec peste ziua aceasta, fără să mă întreb de ce Universul este atât de dur? Să nu mă mir de ce e nevoie acolo, ”în altă lume”, de oamenii buni? De ce pe ei, oamenii care mai au multe de spus, de făcut, de oferit? De ce atât de devreme? Prea devreme.

Sunt 22 de ani fără tata. Și în fiecare an trăiesc această zi asemeni aceleia. Fiecare gest, fiecare discuție, fiecare stare, le retrăiesc iar și iar. Îmi amintesc cum a decurs fiecare minut al zilei fatidice, de la prima oră, până când sunetul telefonului mi-a făcut țăndări universul. M-a zguduit mai rău decât cutremurul de gradul 7,7.

Primisem zeci de semnale pe care nu am știut să le descifrez. Să le înțeleg. Să le citesc. Ani buni am trăit cu povara învinovățirii. ”Aș fi putut să”, ”ar fi trebuit să”, ”dacă aș fi făcut ..” și multe, sute, poate chiar mii de ”de ce”-uri. Mi-am umplut inima cu reproșuri, mi-am făcut jurăminte și promisiuni.

Temeri, frici

M-am temut să mai râd în hohote, din toată inima. Fricile m-au cuprins într- atât de tare, încât ani mulți n-am îndrăznit să mă mai bucur din tot sufletul. Nu puteam și nici nu mai știam să mă bucur cu adevărat. De fapt, îmi era frică să o fac. Apoi, odată cu trecerea anilor am început să înțeleg, să citesc în altă cheie suferința.

Nu, nu am încercat să uit, nu am încercat să umplu cu altceva golul lăsat de plecarea ta în ceruri. Știu că de acolo, de unde ești, mă veghezi. Am simțit și am înțeles, că de fapt, nu m- ai părăsit niciodată. Ești lângă mine atunci când simt deznădejdea sau atunci când sunt la un pas de decizii greșite. Simt că mă protejezi atunci când aparent inexplicabil, ocolesc primejdiile.

De dor

Cu toate astea, nu știu să o spun altfel: durerea ascuțită pe care o simt în toată ființa mea e dorul de tine, tata. Și nu plâng de durere, ci de dor. Dar nu plânsul și durerea contează. Mă frământă că nu găsesc răspuns la întrebarea, cum de am supraviețuit plecării tale?

Pentru că de atunci, am rămas incompletă. O parte din mine, nu știu să spun care anume parte a sufletului sau inimii, s-a rupt. Iremediabil, ireparabil. De 22 de ani fără tata. Atât de mult, dar puțin în raport cu pierderea! Și uitarea e scrisă în legile omenești, mi se spune ori de câte ori încerc să înțeleg cum de am rezistat.

Uitarea să fie explicația? Cred mai degrabă că este vorba despre viața care în generozitatea ei ne oferă atâtea provocări. Știe ea cumva să ne țină ocupați, prinși în vâltoarea ei, astfel încât doar noaptea, înainte de culcare mai avem puțin timp de cei care nu mai sunt.

22 de ani fără tata

Mie mi se întâmplă să-mi permit ”luxul ”de mă gândi la tine tata, mai mult de atât. Îmi fac timp să te strig în gând, să fac apel la amintiri, și să te rog să nu mă părăsești. Din când în când, îți spun și că te iubesc. Nu pentru că m-ar absolvi de vina că nu am făcut-o niciodată în timpul vieții. Ci pentru că simt că mă auzi și mă înțelegi.

Ar fi trebuit să merg la biserică și să te comemorez, dar nu am făcut-o. Acasă, ți-am pregătit o cafea (și ciocolată), un croissant, și am povestit despre tine. Am gătit felul de mâncare preferat de tine și am aprins lumânări parfumate. De parcă ne-ai fi stat alături și te-ai fi bucurat de fiecare povestioară.

De plâns, am plâns în tăcere, cu sufletul, înlăuntrul meu. Doar seara, când am rămas eu cu mine, am lăsat să curgă lacrimile. A mai trecut un an fără tine, tată! S-au făcut 22. Rămâi în pace, TATA!

Până data viitoare, sănătate și iubire!

Cu drag, MM