Bun găsit, dragi prieteni! Festivalul Enescu ediția 2025 a tras cortina. Rămân sentimentele de bucurie, emoțiile, amintirile și promisiunea că frumusețea artei nu cunoaște granițe. Inima plină de frumusețea și sensibilitatea muzicii. Amintirile concertelor, a interpreților, a acordurilor care au adus cele mai frumoase sentimente. Luminile s-au stins, aplauzele s-au oprit, dar a rămas magia și vibrația sufletului.

Magia de după aplauze: Festivalul Enescu la final

Între 24 august și 21 septembrie 2025, întregul București, aș spune chiar întreaga țară, a respirat muzică. Inimile iubitorilor de muzică, frumos, artă, a bătut la unison cu viorile. Cu ritmul instrumentelor care eliberau sunetele ce păreau să deschidă porțile cerului.  Am participat la concerte și spectacole care m-au făcut să mă simt de parcă timpul s-a oprit în loc. Ceva unic, indescriptibil în cuvinte.

Au foste momente, seri în care am simțit magia, fără nicio exagerare. Numai cine nu a ascultat măcar o dată în viață un concert, cine nu a simțit vibrația sunetelor eliberate de corzile unei viori, violine sau violoncel, nu poate înțelege. M-am regăsit perfect în Giancarlo Guerrero, dirijorul Premiat cu Grammy prezent la Festival, care a spus: ”Eu sunt exemplul că muzica clasică poate atinge pe oricine, indiferent de unde vine.” 

În Bucureștiul zilelor Festivalului Enescu se respira, se vorbea peste tot doar despre muzică. Despre expresia sensibilității, bucuriei, frumosului. Oriunde mergeai, în cafenele, muzee sau pe stradă, auzeai, simțeai emoție, frumusețea muzicii. Magia sunetelor și a sentimentelor. Ca o simfonie scrisă special pentru orașul în care muzica, cultura, arta au fost la ele acasă.

Magia, dincolo de sunete, o stare

Mi se pare foarte potrivit să compar concertele, evenimentele din cadrul Festivalului Enescu, cu magia. Deloc întâmplător, deoarece am simțit cum orchestra și publicul au devenit una. O singură respirație, o singură inimă. A fost… magia, dincolo de sunete. O stare de spirit.

Iar pentru a mă face mai bine înțeleasă, exemplific. Nemanja Radulovic & Cristian Măcelaru – momente memorabile, absolut superbisim. Malandain Ballet Biaritz & Opera Regală Versailles- o bijuterie. Cum altfel dacă nu magia momentelor s-ar putea traduce?

Anne – Sophie Mutter, Orchestre National de France sub bagheta magică a dirijorului (și director artistic al festivalului) Cristian Măcelaru. Julia Lezhneva– soprano/Luca Pianca– lăută. Ce plăcere să o felicit personal! Sunt doar câteva exemple din cele care s-au transformat deja în amintiri memorabile. Dincolo de magia muzicii, pasiune, talent, a fost despre emoție împărtășită. Cum spuneam, la unison: între artiști, public, generații (vechi și noi), sunete și cuvinte nerostite.

Arta ne  transformă, nu doar impresionează

Scena, de fapt scenele festivalului au făcut posibilă întâlnirea generațiilor, a culturilor, visurilor și celor mai mari talente. De la Enescu la Beethoven, Mahler, Ravel, Mozart, Șostakovici, Wagner, Saint-Saëns, Stravinsky sau Rahmaninov. Iar publicul, consumatorii de frumos și sensibil, s-a simțit ca suspendat între două lumi. Unele momente erau pur și simplu marcate de o tăcere profunda. Tot despre magie: magia de dincolo de aplauze, ceea ce simți. Arta ne transformă. Ne face mai buni, mai calzi, mai, umani.

Artiști dintre cei mai apreciați ai lumii, dirijori și orchestre prestigioase: Royal Concertgebouw Orchestra, London Symphony Orchestra, Orchestra Filarmonicii din Berlin, Mahler Chamber Orchestra, dar și orchestre românești.

Sălile de concerte au adus de la nume consacrate la tineri care au confirmat. Am auzit cântându-se despre dor, despre umanitate, despre viață. Despre frumusețea de a ne păstra însuflețiți, vii. Ancorați în prezent. O ediție cu accent pe dialog între interpreți și public, între generații. Pentru că, în sălile de concerte am văzut copii, dar și seniori. Oameni ai muzicii,  de connaisseur, dar și doar doritori de transformare. Admiratori de artă, nu ca decor, ci esență.

Cortina a căzut. Aplauzele s-au oprit…

Ultimul concert al Festivalului Enescu 2025, Sala Palatului, l-am numit manifest al splendorii. Magia care ne însoțește ca o melodie pe care nu o vom putea uita. Luminile s-au stins. Cortina a căzut. Aplauzele s-au oprit. Pentru câteva secunde am avut senzația plăcută de plutire. De o lume altfel, a frumosului, a binelui. Dar magia Festivalului Enescu nu a dispărut. A rămas în inimile noastre, ale celor din sală sau de acasă care au ascultat concertul.

Royal Concertgebouw Orchestra, sub bagheta tânărului și carismaticului Klaus Mäkelä a interpretat magistral Rapsodia Română nr. 1 a lui Enescu. Publicul a fost extaziat de-a dreptul. Lacrimi străluceau pe fețele multora dintre noi ca niște safire. Erau lacrimi de bucurie și recunoștință. Am pus mâna pe piept să văd dacă respir. Inima avea ritmul ei, unul perfect. În cazul în care i-aș fi măsurat bătăile.

Mi-am amintit ce spunea un violonist român: ”Când cânți Enescu în România, nu e doar o interpretare. E o rugăciune.” Și l-am înțeles, deși am pus o singură dată mâna pe o vioară. Deși, în familia mea nu se asculta muzică clasică. Însă, ce fericire pe mine să o descopăr la un moment dat al vieții mele! Ce recunoștință că am oportunitatea să o trăiesc aici. Și în fiecare sală a concertelor la care am reușit să ajung.

Ultimul concert al Festivalului – emoții nemăsurate

Seara a continuat cu Concertul egiptean de Saint-Saëns, pianistul francez Jean-Yves Thibaudet și la final — The Rite of Spring de Stravinsky. Dirijorul a lăsat bagheta jos, dar emoția nu a dispărut. Nici magia, nici ecoul sunetelor după ultima notă. Au rămas în sufletele noastre și, chiar în săli, studiouri. Ca o chemare la viață, ca dovada clară că muzica unește, ne aduce împreună.

V-am obișnuit cu articole pe care le scriu din experiențele mele, din inimă. Cu sinceritate. Scriu astfel pentru că vreau să ajung la cât mai mulți dintre voi, prieteni. Cei care nu fac parte neapărat dintre melomani, artiști, critici, etc.  Cred că Enescu a spus mult mai bine ceea ce vreau eu să spun: „Muzica trebuie să înalțe — altfel nu e muzică.” Și ”arta nu trebuie să fie un lux, ci o hrană zilnică a sufletului”.

Festivalul Enescu 2025 s-a încheiat, dar o parte din muzica lumii, un strop de bucurie, poate unul de lumină, le vom purta în suflet. Rămân amintirile: chipurile interpreților, instrumentele ce păreau că vorbesc în mâinile lor. Imaginea dirijorului care, parcă oprea lumea cu bagheta sa pentru o secundă. Ca mai apoi, să urmeze o adevărată furtună de sunete și sentimente.

La final sau în loc de concluzii

În cadrul Festivalului Enescu- Aniversări/Celebrations- au fost susținute 95 de concerte. Ediția aniversară (70 de ani de la moartea marelui compozitor) s-a dorit o ediție prin care  să atragă atât publicul meloman, cât și publicul tânăr. Prin programul inedit, participarea artiștilor de renume mondial, dar și orhestre românești cu succese remarcabile, cunoscute în lume.

Mai mult decât muzică (și tot ce am spus), festivalul a însemnat deschidere către lume. Sărbătoare a culturii noastre cu străzi pline de turiști prin Bucureștiul nostru drag. O bucurie și o anume muzică ce părea să cuprindă orașul. Cu cafenelele devenite spații de conversație pe subiecte de artă, cultură, emoție și istorie. Un București parcă renăscut, parcă amintind de anii de glorie (culturală).

Dacă a reușit Festivalul Internațional George Enescu 2025 să-și atingă scopul? În propria opinie, da. Atâta timp cât sălile au fost pline, cât orașul trăia cu adevărat în spiritul frumosului, al artei, culturii, cu siguranță a reușit. Nu doar pentru magia muzicii și spectacolului, ci și pentru ceea ce a reușit să transmită: tradiție, identitate, creativitate. deschidere. Așteptăm următoarea ediție, păstrând bucuria și inspirația zilelor festivalului încheiat.

Până data viitoare, păstrați magia momentelor!

Cu bucurie și drag,

Mirela

Multumesc pentru vizită!